Clipa

Editorial

Cum poate deveni șansă povara Istoriei

Vartan Arachelian.: Dinu Săraru, privind acum în urmă, credeți că ați fost un om norocos?

Dinu Săraru: Norocos de o raniță burdușită de viață, de asta am avut noroc! Am avut noroc să mi se burdușească ranița de viață cu un mi­lion de fapte, de întâmplări, cu istorii. Mă provocați acum! Am mai avut și singur niște tentative să mă gândesc la biografia mea. Acum, dumneavoastră mă provocați într-un mod, cum să zic, mai direct și mai organizat. Trebuie să spun însă că îmi era frică să continui cu investigațiile în amintirile mele pentru că, într-adevăr, norocul, dacă am avut un noroc, norocul a fost ăsta că am tre­cut prin atâtea întâmplări într-o viață încât cred că aș umple cinci-șase vieți cu istoriile mele.

Dinu Săraru • Mar 2015


Între Mall şi Naţional

Revin la un editorial mai vechi adăugându-i câteva noi paragrafe, întemeiat pe convingerea că nu ne aflăm în faţa unei clădiri comerciale oarecare, de birouri şi fişete, ci înaintea inaugurării unui visat altar al culturii naţionale, iar timpul în care trăim noi în România e, din nefericire, atât de străin de faptul de cultură.

Aşadar:

La sfârşitul lui noiembrie 2013 am primit un telefon de la domnul Ion Caramitrucare, după ce m-a încredinţat că Domnia Sa a recunoscut întotdeauna iniţierea de către mine a procesului de întinerire interioară generală şi arhitecturală exterioară a Teatrului Naţional, m-a invitat să-mi arate stadiul proiectului şi lucrărilor de sub direcţia sa şi primele trei săli gata, urmând ca la capătul vizitei să rămăn să văd şi primul spectacol, Revizorul, în cea mai modernă dintre acestea trei.

Dinu Săraru • Ian 2015


Un ierarh cari a intrat în legendă: Înalt Prea Sfinţitul Gherasim al Râmnicului

La şase luni la trecerea sa la cele veşnice Înalt Prea Sfinţitul Arhiepiscop al Râmnicului intra tulburător în legendă.

Cu acest simplu nume, popular şi emblematic GHERASIM AL RÂMNICULUI, ierarhul care a slujit strălucit Biserica Ortodoxă în Oltenia de sub munte până încă din al nouăzece-lea an al vieţii sale, sub ochii noştri, cum zicea el însuşi, păşea pe calea veşniciei. A veşniciei creştine.

La 99 de ani şi patru luni când se afla încă în jilţul arhiepiscopal atunci, deopotrivă şi cel mai vârtnic slujitor activ al ţării, repeta neostenit drept replică la mirarea noastră, cât este de vital şi angajat în proiecte, nu numai în slujba de fiecare zi: ,,viaţa trebuie trăită şi nu târâită!”

A fost un Om harnic şi neobosit, necontenit prins responsabil în treburile şi gospodărirea unei Arhiepiscopii atât de bogată - poate cea mai bogată în lăcaşuri de cult, cu virtuţii istorice şi religioase naţionale, vetre toate ale spiritualităţii noastre identitare creştine, păstrătoare ale peceţilor domneşti care au dat chip unic Ţării Româneşti.

A fost un Om luminos, de o vitalitate umilitoare de-a dreptul, în fiecare zi de mâine, încrezător contagios a centenarii lui vieţi, repet active.

La 98 de ani, la punerea pietrei de temelie a unei mănăstiri în Munţii Căpăţânei, la 1800 metri altitudine, unde îl însoţea şi îl gira pe Vicarul său - Profesorul Emilian Lovişteanul - ne spunea că: ,,Mai la bătrâneţe am de gând să mă retrag niţel la Arnota, să revăd în linişte la nişte proiecte pe care le mai am de împlinit!”

Şi nimeni nu îndrăznea să nu creadă ca aşa va fi: se va retrage niţel la Arnota, al treilea ctitor în ordine istorică după Matei Basarb, Barbu Ştirbei şi Gherasim al Râmnicului, al acestui Tabor al ortodoxiei româneşti, cea mai mare dragoste a vieţii lui şi va pune la cale noi proiecte pe care le va şi împlini! La 98 de ani!

Dinu Săraru • Oct 2014


Între Mall şi Naţional

La sfârşitul lui noiembrie trecut am primit un telefon de la domnul Ion Caramitru care, după ce m-a încredinţat că Domnia Sa a recunoscut întotdeauna iniţierea de către mine a procesului de întinerire interioară generală şi arhitecturală exterioară a Teatrului Naţional*, m-a invitat să-mi arate stadiul proiectului şi lucrărilor de sub direcţia sa şi primele trei săli gata, urmând ca la capătul vizitei să rămăn să văd şi primul spectacol, ,,Revizorul”, în cea mai modernă dintre acestea trei.

Apoi, Domnia Sa mi-a propus să văd, a doua sau a treia zi, însoţit de marele arhitect Romeo Belea, acelaşi la care apelasem eu în 2003 şi cu care am şi realizat proiectul aprobat atunci, în principiu, de către Ministrul Culturii şi de către Primul Ministru ai vremii.

M-a bucurat, în ambele vizite, după o absenţă de nouă ani şi jumătate în care nu mai fusesem invitat de nimeni la Naţional, de o primire emoţionantă din partea slujitorilor primei scene care mă aşteptau în stradă, în hol, pe culoare şi care doreau să mă întâmpine şi să mă salute; sper că primirea i-a emoţionat pozitiv şi pe domnii Ion Caramitru şi Romeo Belea.

Dinu Săraru • Ian 2014


Averea ţării

Mutaţiile care au loc în lume sunt uriaşe. Ritmul de dezvoltare s-a intensificat până la cote care depăşesc capacitatea oamenilor de a le înţelege şi de a se adapta la ele. Şi totuşi, drum de întoarcere nu există, doar o uriaşă întrecere planetară şi o neîncetată solicitare a inventivităţii creierului omenesc. Românii sunt înzestraţi cu o cotă ridicată de inteligenţă nativă, dar mai puţin cu putere de muncă şi cu stăruinţă. Trebuie însă, neapărat, să ne adaptăm necesităţilor, căci altfel riscăm să rămânem marginali, pe dinafară.

Sunt ţări lipsite de resurse naturale ori avându-le în cantităţi mici, dar care au avut puterea de a scoate comori din piatră seacă! Se impune a le urma exemplul şi totodată de a ne folosi de resursele noastre fără a le risipi şi, mai ales, fără a le înstrăina cu uşurinţă. Bogăţia naturală a ţării trebuie utilizată la cote maxime şi în această operaţie trebuie să ne implicăm în primul rând noi înşine cu pasiune şi dăruire.

Uităm cu prea mare uşurinţă că la mijlocul veacului al XIX-lea grânele noastre erau căutate şi ajungeau în toate părţile Europei şi mai uităm că timp de decenii, de la sfârşitul secolului al XIX-lea…

Acad. Dan Berindei • Ian 2014


„S-o perdut cânele”…sau „O lecţie scriitoricească”

Vartan Arachelian: Era o lume interesantă!

Dinu Săraru: Da, mai era o lume care trăia bucuria meseriei și a boemei frumoase, bucuria cuvintelor și a jocului de cuvinte.

V.A.: Și mai avea umor încă…

D.S. : Da, și mai avea umor. I-am prins așa pe Ionel Teodoreanu, pe care l-am cunoscut îndeaproape. Eram la Radio, la „Secția literară”, unde lucra o fată frumoasă, nu extraordinar de frumoasă, dar frumoasă, șatenă, cu o față palidă, subțire, grațioasă, delicată, interiorizată, cu o privire tristă, Eliza Vasilescu. Și Eliza Vasilescu era iubita lui Ionel Teodoreanu, în perioada aia, cu puțin înainte de a muri marele prozator-poet. Venea deseori și o lua de la Radio când se termina programul ei; venea la Radio și, între două procese, îi aducea tot felul de delicatese, deși avea procese din ce în ce mai puține - fusese un avocat excepțional, strălucit; se ducea tot Bucureștiul să-i asculte pledoariile. Adevărul este că nici nu mai erau procese mari, doar conflicte mărunte pe o bucătărie, pe o cămară, pe folosirea unui closet, pe vai de capul lor, niște procese neinteresante pentru el, care pledase procese teribile, unde se dovedise că era un orator extraordinar. Acum era vlăguit, obosit, amărât și fugea între două procese și venea la Radio și îi aducea Elizei un carton cu trufe, cu cataifuri, cu amandine și bineînțeles că mâncam toți acolo, pe baza lui, a iubirii lui Teodoreanu pentru Eliza. El venea apoi, după-amiaza, și o lua și mai plecam și noi cu ei, până în Calea Victoriei; îi conduceam și pe urmă îi lăsam singuri.

V.A.: Dar oamenii aștia aveau și bucuria de a povesti cum a fost înainte de război, în tinerețea lor, sau se autocenzurau?

D.S. : Erau mai reticenți. Cei mai gălăgioși erau Eftimiu și Cezar Petrescu, mai deschiși și mai curajoși, care țineau mai puțin la reticența asta. Dar să știți că tot venind pe la Radio, așa, a început să-i placă și lui Eftimiu de Eliza Vasilescu. Și venea și el cu săpunuri franțuzești, cu prăjituri de la „Casa Nestor”, care mai păstra vechile rețete.

V.A.: Da, până la adânci bătrâneți lui Eftimiu i-au plăcut frumusețile Bucureștiului și întotdeauna era înconjurat de tinere frumoase!

D.S.: Da. Ultima dată, l-am întâlnit foarte aproape de sfârșitul lui. Mergea greu, târșit, așa cum merg bătrânii aproape paralizați, și era cu surorile Văitoianu. Eu urcam scările la restaurantul de la Casa Oamenilor de Știință, el cobora între surori, se ținea de umerii fetelor. L-am salutat și am zis: „Ce mai faceți, maestre?”, iar el a zis: „Ce să fac, dragă Sărarule, circul postum prin București!” Era teribil. Uite, acum, cum stau la Slătioara cu dumneavoastră, după ce ne retragem să ne odihnim, eu continui să citesc o carte de Eftimiu, Spovedanii, care este extraordinar de frumoasă, cu articole strânse din gazetăria lui Eftimiu.

Dinu Săraru • Oct 2013


Roşia Montana

Este, fără îndoială, o problemă spinoasă. De ani buni ea este dezbătută pro şi contra, dar dezbaterea se cam menţine, în general, la un nivel de „imediat” şi cu o tare limitată perspectivă în trecut  ca şi în viitor. „Gold Corporation” este foarte bine organizată, dispune de o echipă excelentă şi acţionează cu o stăruinţă [...]

Acad. Dan Berindei • Oct 2013


Cea mai mică piatră, la căpătâiul unui mare scriitor al lumii

Împătimit de visul unei călătorii în Provence, ambiţionat şi de lectura romanelor lui Peter Mayle care i-a cucerit pe toţi cei ce îşi doresc o vacanţă tradiţional provincială, între aceştia sigur şi mari vedete ale filmului mondial care ştiu cât este de „bon ton” să te retragi câteva zile într-un sătuc unde avantajele civilizaţiei sunt la fel de exigente ca în restaurantele pariziene de prim rang, dar şi unde, pe aşa zisele uliţe ale sătucului, nu se aude nici măcar cântatul unui cocoş pitic, şi iar unde Belmondo să fii şi tot te fură cel mai dulce somn, măcar la umbra unei sticle de Luberon roze pal, sub presiunea tot mai insistentă a tuturor acestor sentimente, am „cedat”, ca să fiu ipocrit până la capăt, unei nesperate invitaţii de a face, în sfârşit, o excursie în Provence. Mă gândeam şi la o eventuală replică la poveştile mele din Ultimul ţăran din Slătioara şi încercam să-mi imaginez chiar o întâlnire cu Ultimul ţăran din Provence. Vise peste vise „la o vârstă la care - aşa cum scrie Garcia Marquez - majoritatea muritorilor sunt morţi”. A fost, într-adevăr, un vis pe care, tocmai pentru că mi-l doream atât de mult împlinit, nu credeam să-l mai şi trăiesc.

Prima dezamăgire a acestui vis a fost chiar ratarea întâlnirii cu Ultimul ţăran din Provence. Şi nu fiindcă acest ţăran n-ar mai exista; el există, trăieşte, prosperă, face o Franţă întreagă, şi prin existenţa lui, celebră. Sigur, e cazul să recunosc, deşi poate pe acest ţăran faptul îl enervează, celebritatea pomenitei Provence din ultimele două

Dinu Săraru • Iun 2013


N-ar fi de mirare sau Despre repere

După mai bine de două decenii de agresivă cultură tabloidală tv, dar şi „colateral” susţinută jurnalistic, ierarhia autentică, firească, a valorilor a fost la noi - şi nu numai, se pare - neantizată astfel încât n-a mirat pe nimeni când, la încetarea din viaţă a strălucitului cărturar Academicianul Florin Constantiniu -, cea mai ardentă conştiinţă istorică românească a ultimei jumătăţi de veac, autorul tulburătoarei pledoarii în favoarea unei Istorii sincere a poporului român - abia i s-a aflat un biet loc de veci nu în spaţiul rezervat Academiei la Bellu, ci într-un cimitir la marginea urbei capitală, unde Bărăganul bate la Porţile Orientului.

Aşa s-au petrecut faptele şi cu pictorul Vasile Grigore, la moartea căruia neamurile au alergat rătăcite de la un birou la altul al administraţiei noastre ca să-i găsească marelui colorist locul de veci la… Pătrunjelul!

Nu mai e nimic de mirare nici când - şi nu numai, se pare - reînnvie lejeră filosofia de berărie a mahalalei de altădată care se sorea, vara, desculţă, cu încălţările alături, pe malul lacului Ceşmegiu.

Nu mai e de mirare nimic atunci când reîncepe să plutească deasupra tocătoarelor de lemn cu mici şi fudulii şi măduvioare, ridicându-se la cer „cu damf” - cum zicea actorul preferat al lui Caragiale, Iancu Brezeanu - această filozofie accesibilă „tutulor” şi fericit răsfăţătoare, simbolizată inspirat prin atât de grăitoarea înţelepciune a lui Cilibi Moise: „Decât sărac şi bolnav, mai bine sănătos şi bogat!”

Dinu Săraru • Mar 2013


Statul de cultură la Dunărea de Jos!

Fiu de învățător de țară „haretist”, m-am ridicat deasupra nevoii în cultul familiei pentru Dascălul națiunii și-mi amintesc bine că în primele patru decenii și jumătate ale veacului 20 și chiar mai târziu, după cel de-al doilea război mondial, nu exista în România îndrumător și știutor de carte în satele ei, care în școli, în biserici, în gazetele corpului didactic și ale preoțimii, în predicile dinaintea altarelor în zilele de sărbătoare să nu pomenească în vreun fel cu venerație numele acestui slujitor unic al propășirii și progresului societății românești întregi.

Rar a fost, în toată istoria noastră modernă, un dascăl de conștiință, de la Kogălniceanu și Iorga și până la Spiru Haret care să-l egaleze pe acesta în vocația deslușirii și diriguirii, luminat devotate, a procesului unei adevărate renașteri naționale în România, pornind de la ridicarea prin știință de carte acelor mulți și umili - cum zicea Iorga -, de la țară, în primul rând, și nu numai.

Om de știință celebru în epocă, printre cei mai de seamă în spațiul european, descoperitor al triadei astronomice, Spiru Haret rămâne în memoria poporului nostru drept unul din marii săi pedagogi.

La 17 decembrie 2012, așadar numai acum o lună de zile, s-au împlinit într-o totală ignorare, absolut deconcertantă, o sută de ani de la intrarea sa în eternitate.

Mai nimeni și nimic în această țară, săraca!, exceptând unele însemnări de file de calendar și întrebări fără răspuns, n-a lăsat să se înțeleagă cât îi datorează România lui Spiru Haret. Cât despre Administrație, administrația „Statului de cultură la Dunărea de Jos”, cum își intitula Spiru Haret doctrina lui cu vocația de renaștere națională, nici un biet cuvânt al recunoștinței!

Și culmea, într-un stat cu administrație social-liberală, majoritar de stânga, când doctrina și mesajul lui Spiru Haret s-ar cuveni să fie, și în primul rând pentru socialiști, o șansă în orgoliul lor de a-și legitima superior Programul de care și are nevoie o țară aflată dramatic „la răscruce de drumuri”, ca să nu zic chiar „pe drumuri”.

Nu mă pot opri să nu aștern, ca martor măcar, aceste rânduri îndurerate, dar nici nu mă pot opri să sper că se va găsi cineva dintre cei care se onorează cu o majoritate parlamentară zdrobitoare, în stare să se oprească o clipă asupra testamentului lui Spiru Haret: „Politica, înțeleasă ca lucrare pentru binele general, este cea mai înaltă și mai nobilă îndeletnicire.

Dinu Săraru • Ian 2013