Aula Academiei Oamenilor de Știință din România a găzduit miercuri, 25 ianuarie, Sesiunea omagială prilejuită de împlinirea a 80 de ani de viaţă a romancierului, jurnalistului, omului de teatru şi sociologului Dinu Săraru, membru fondator al A.O.Ș.R. și Preşedintele Fundaţiei Naţionale pentru Civilizaţie Rurală „Nişte Ţărani”. În cadrul evenimentului, prezidat de Președintele A.O.Ș.R., prof. univ. dr. gral (r) Vasile Cândea, au luat cuvântul prof. univ. dr. Ioan Scurtu, acad. Răzvan Theodorescu, prof. univ. dr. Ilie Bădescu, prof. univ. dr. Emil Constantinescu și acad. Dorel Zugrăvescu. La festivitate au fost prezenți membri ai Academiei Române și ai A.O.Ș.R., personalități ale lumii universitare și culturale românești, printre care amintim, acad. prof. univ. dr. Leon Dănăilă, P.S. dr. Emilian Lovişteanul, dr. ing. Ion Basgan, general-locotenent prof. univ. dr. Teodor Frunzeti, prof. univ. dr. Nicolae Dănilă, dr. Larry L. Watts, prof. univ. dr. Paul Dobrescu, prof. univ. dr. Ion Ghinoiu, prof. univ. dr. Geo Saizescu, prof. univ. dr. Mihai Golu, dr. Sorin Riga, actorii Costel Constantin și Monica Davidescu, scriitorii Nicolae Dragoș, Mircea Radu Iacoban, Dumitru Constantin și Andrei Magheru.

Președintele A.O.Ș.R., Vasile Cândea, i-a înmânat lui Dinu Săraru Diploma Jubiliară și medalia de aur a Academiei, invitând omagiatul să rostească tradiționalul Cuvânt de răspuns. În continuare, vă prezentăm câteva fragmente din alocuţiunile susținute cu acest prilej.

Prof. univ. dr. Ilie Bădescu

(…) Opera maestrului Dinu Săraru, adevărat corpus de etnoiatrie metafizică de însemnătate universală, poate fi tâlcuită numai în familia celebrelor cărți în frunte cu cea care memorează cumplitul deznodământ al refuzului proorocirii, cu Cartea lui Iona. Înțelegem sensul unor asemenea creații doar dacă le așezăm în seria de mari opere teandrice, adică a celor izvodite prin cooperare divino-umană. Ele fac parte dintre cele prin care răzbate în lume binecuvântarea cunoașterii revelate. Scrierea aceasta teandrică a Maestrului Dinu Săraru se numește simplu, ca și cele înfrățite cu ea din vremuri imemoriale, Niște Țărani. „Scris parcă dintr-o respirare, Niște Țărani, observă un basarabean care poartă și el în suflet tristețea metafizică a veacului, pur și simplu te zguduie. O asemenea carte despre Țărani face cinste Țării. Poate că sunt subiectiv, fiind și eu dintre țărani, dar nu dau subiectivitatea mea pe tot aurul lumii. Câtă înțelegere, câtă durere, câtă demnitate! Aveți o inimă mare, domnule Dinu Săraru! Năiță Lucean și scutierul său Pătru cel Scurt intră pe drept în marea literatură. Numai că la Cervantes moare Don Quijote, aici se stinge din viață scutierul - mi-a sângerat inima și am plâns la moartea lui…” Am citat cuvintele acestui minunat basarabean, Ion Ungureanu, fiindcă el a reușit să formuleze așa de sintetic maladia acelui gol sufletesc de care ne vindecă romanul maestrului Dinu Săraru. „Sângerare și plânset…” iată cele două dimensiuni la vedere ale acestei maladii ontologice, ale golului sufletesc lăsat în lume la ruperea din crugul cerului și al pământului a acestui prototip aristocratic, un gol pe care numai opera aceasta îl umple, deopotrivă azi și mâine și-n tot veacul cel lung al omenirii până la Eshaton. Atâta plânset nu s-a mai auzit peste lume de la plânsul din Rama. „Am citit romanul dumitale Niște țărani, îi spune Maestrului Dinu Săraru un alt basarabean de geniu, Grigore Vieru. Mărturisesc că nu am citit de mult o carte de proză care să-mi răscolească într-atât sufletul. O carte mare, care se înscrie cred printre cele mai însemnate proze românești.” Cei doi mărturisitori ai catarsisului mijlocit de această operă subliniază îndeajuns încadrarea romanului în categoria medicației sufletești a unei maladii metafizice. Această narațiune curge ca o litanie în care răzbat toate simțirile trezite de ruperea din orbita lumii, nu a unui ins, nici a unei clase, ci a însuși prototipului țărănesc.

Opera maestrului Dinu Săraru are înțeles inițiatic și calitate de învățătură tainică pentru o lume cu cele trei cruguri răscolite de golul provocat prin dispariția țărănimii. Și ce fel de recompensă, ce fel de mulțumire i s-au adus marelui creator, celui ce-a putut spune Prezent în dreptul neamului românesc la chemarea lui Dumnezeu? Contra lui Dinu Săraru s-a dezlănțuit urgia unui război barbar după 1989. „La 8 ianuarie, actorii Teatrului Mic, pe care directorul lor i-a condus la glorie pe scenele din Sărindar și Piața Rosetti, îl dau afară. Se solidarizează cu scriitorul doar Ștefan Iordache și Carmen Galin. Primele luni ale anului, ianuarie-iulie, este blamat nejustificat în întreaga presă, inclusiv la Radio. În decembrie, Valeria Seciu, în revista Teatrul, este prima actriță de la Teatrul Mic care conștientizează eroarea făcută de trupă, declarând: „Să fim drepți. Fără Dinu Săraru n-am fi avut nicio șansă în războaiele astea. El a stat în față, știa cu cine are de-a face, cunoștea «mașinăria», avea armele necesare, avea cheia codului. Și-a asumat riscul, plăcându-i riscul. A câștigat de cele mai multe ori. A plătit, desigur.”.

Anul 2007 este anul celei de-a treia escalade a războiului contra lui Dinu Săraru. Marele scriitor, dimpreună cu alți membri marcanți ai generației renașterii României sunt așezați sub stigmat neobolșevic în Raportul Tismăneanu, document care s-ar fi dorit a fi actul condamnării la moarte civilă a întregii generații. Semnificația acestui moment a fost fixată în chip memorabil de Dinu Săraru printr-o inspirată paralelă genealogică prin care s-a jucat soarta poporului român în curgerea veacului tocmai apus: „Consider că paralela pe care o propun este, prin ea însăși, viu grăitoare, precizează scriitorul. Bunicul meu, boierașul oltean Constantin C.C.C. Săraru, din Oltenia vâlceană de sub munte, a plecat la Războiul de Neatârnare din 1877 și s-a întors erou al acestui război, rănit la Smârdan, cu pieptul plin de decorații, nouă, fiind apoi vizitat, pe rând, drept recunoștință, de Carol I și de I.C. Brătianu. Nu cunosc nimic despre bunicul domnului Vladimir Tismăneanu. Tatăl meu, învățătorul de țară Constantin C.C.C. Săraru, locotenent de rezervă, a căzut eroic în cel de-al doilea război mondial, la 15 august 1941, de Sfânta Marie. Peste trei ani, mi se pare, tatăl domnului Vladimir Tismăneanu venea la București, protejat doctrinar de tancurile sovietice și convins, firește, că are datoria să implementeze comunismul în România. Tatăl meu a fost unul dintre liderii olteni ai Partidului Național Țărănesc, candidat de deputat țărănist în ultimele alegeri românești democratice, interzise de Carol al II-lea. Tatăl domnului Vladimir Tismăneanu a fost unul dintre liderii kominterniști împuterniciți, cum am spus, să instaureze comunismul în România sub acoperirea tancurilor sovietice. Și a reușit!”. Pe această paralelă genealogică s-a jucat soarta unui popor prins între cele două linii ale frontului: binecuvântată de Dumnezeu una, promotoare a unei blestemate direcții malefice, anticristice, cealaltă.

Acest război poate fi tâlcuit în multe registre; poate fi tâlcuit și prin drama unei generații miraculoase, „Generația Labiș”. Perioada postbelică românească, în prima ei fază, a fost una în care poporul românesc a suferit o teribilă depotențare sufletească, măsurată prin cele 8000 de titluri și de autori scoși din circulația vie a culturii. (…)

Dinu Săraru - 80
Ediţie îngrijită de Simona Ilina
Biblioteca Bucureştilor, 2012

Golul acesta a fost umplut de fapta unei generații binecuvântate, miraculoasă, tainică, „Generația Labiș”. Ei i se datorează redescoperirea culturii proprii, a sufletului interzis, a simțirii întemnițate, ei au scos sufletul românesc și creștin din temniță, ei au fost eliberatorii gândirii de sub robia stâlcitorilor de suflete. (…)

La grozăvia aceasta a răspuns Prezent, din dreptul poporului înșelat, încă o dată, Maestrul Dinu Săraru, exponentul unei generații, profetul aceleiași chemări, îndrumătorul haretist pe care fapta de dinainte de 1989 nu ni-l dezvăluise încă. N-aș putea să închei cuvântul acesta dacă n-aș încerca prin două trăsături de portret să evoc figura de îndrumător haretist a Maestrului Dinu Săraru. Domnia sa s-a smuls ca altădată Iona din pântecele chitului scufundat în adâncurile învolburărilor care zguduie din nou fruntariile oceanice ale sufletului românesc. A îmbrăcat haina jertfelnică, s-a făcut scutierul celui parcă revenit aievea printre noi, umbră ori făptură de miracol, al lui Pătru cel Scurt readus la viață într-o altă vreme, un alt fel de veac. Și Maestrul Dinu Săraru ne-a zugrăvit încă o dată tabloul grozăviei ce i se face celui revenit sub chipul unui alt personaj țărănesc dintr-un roman din nou memorabil, Crimă pentru pământ. Ceea ce zguduie în romanul acesta este tehnica unui alt fel de plâns, a prohodului care însoțește îngroparea mielului nevinovat omorât de răbufnirea în lume a vechiului atavism criminal, care l-a ucis cu moarte de frate pe Abel spre a exploda în omorârea Fiului lui Dumnezeu, răstignit pe cruce pentru mântuirea neamului omenesc. Din adâncul unei asemenea revelații s-a născut opera de apostolat haretist a lui Dinu Săraru, dinadins ignorată de cei ce-ar voi să cânte prohodul neamului românesc însuși și nu întâmplător numele fundației menite să slujească opera aceasta socială a fost omonimul titlului marelui său roman, Niște Țărani. (…)

*

*               *

Prof. univ. dr. Ioan Scurtu

Maestrul Dinu Săraru este o personalitate complexă: scriitor, ziarist, conducător de teatre, de fundaţie, om al cetăţii implicat profund în realitatea vremii sale.
Ca istoric, sunt impresionat de modul cum a prezentat starea de spirit, psihologia ţăranului român. N. Iorga spunea că ar fi dorit să aibă mai mult talent pentru a scrie o istorie cât mai veridică. Noi, istoricii, lucrăm cu documente, cele mai multe fiind relatări seci: rapoarte, statistici, procese-verbale etc. care nu permit o reconstituire a trăirilor respectivelor personaje, ce au simţit ele, cum s-au confruntat cu viaţa.
De exemplu, despre colectivizarea agriculturii: situaţia reală o aflăm mai curând din romanele domnului Dinu Săraru, decât din documentele de arhivă. Romanul Clipa, după care s-a realizat şi un film, este mai grăitor decât volumele publicate de istorici.
Sau ce s-a întâmplat după 1989: distrugerea CAP-urilor, a sistemelor de irigaţie, a plantaţiilor de pomi fructiferi de către ţăranii înşişi, lichidarea uzinei de tractoare de la Braşov, astfel încât România, cu peste zece milioane de hectare de terenuri agricole, a ajuns să importe usturoi din China, cartofi din Egipt sau pere din Turcia.  Realitatea o aflăm mai puţin din documentele de arhivă şi mai mult din romanul Ciocoii noi cu bodygard.
Domnul Dinu Săraru a intrat de foarte tânăr în viaţa publică, a cunoscut foarte mulţi oameni, inclusiv cu funcţii înalte, ştie bine cum a evoluat România în ultimele şase decenii şi jumătate, s-a confuntat cu numeroase probleme de-a lungul unei cariere prodigioase - dacă ar fi să ne referim doar la funcţia de director al Teatrului Mic, pe care l-a ridicat la cel mai înalt nivel artistic din România şi modul cum a trebuit să plece de acolo, apoi de director al Teatrului Naţional, pe care l-a scos din lâncezeala în care fusese adus şi în faţa căruia a instalat statuia lui I.L. Caragiale, dar care a fost repede înlăturată după demisia domniei sale pentru a se amplasa în locul ei o ridicolă căruţă cu paiaţe.

(…) Cred că maestrul Dinu Săraru are o obligație foarte importantă față de cei de azi și față de cei de mâine, anume de a-și publica memoriile. Știe foarte multe lucruri pe care, altfel, noi nu le-am putea cunoaște, vorbesc de noi, istoricii, la modul general. Dânsul le-a cunoscut, dânsul le-a trăit, dânsul le poate relata. Maestre, vă doresc să aveți, în continuare, o viață frumoasă, să vă scrieți memoriile, să vedeți succesul lor în librării și să ne chemați și pe noi la lansare. Vă mulțumesc.

*

*               *

Prof. univ. dr. Emil Constantinescu
Preşedintele României (1996 - 2000)

Maestre Dinu Săraru, distinşi academicieni şi onorată audienţă, prezenţa mea aici ar cere o mică justificare. Sunt aici pentru că am primit cu câteva zile în urmă un roman, Ultimul bal la Şarpele Roşu, cu o dedicaţie a maestrului Săraru care amintea de o prezenţă a mea mai veche la lansarea romanului Crimă pentru pământ. Sunt aici ca cititor al maestrului Săraru, ca spectator fidel al „Teatrului Mic” într-o vreme în care arta era supusă unor presiuni dictatoriale şi desigur din bucuria de a mă regăsi într-un mediu academic. Am avut surpriza de a asculta aici un excepţional discurs care aminteşte de marile discursuri academice, şi pe vremea aceea şi parlamentare, din perioada celor două războaie, cel al profesorului Bădescu, care a spus totul de fapt la modul cel mai profund. Sigur, scopul nostru este de a aduce un omagiu unei personalităţi reale, personal nu agreez adunările omagiale nici chiar când îmi sunt dedicate câteodată pentru că, de obicei, discursurile sunt exagerate. De data aceasta, nu mai vorbesc de acest memorabil discurs scris, ele sunt justificate printr-o personalitate puternică a unei persoane care, probabil, ne-a dat prin literatură o imagine a unor vremuri extrem de tulburate. Literatura comparată cu istoria şi cu memoria oamenilor ne arată că urmează căi diferite. Toţi, aproape, suntem de acord să considerăm, astăzi, perioada dintre primul şi cel de-al doilea Război Mondial cea mai ge-neratoare de progres - progres uluitor şi rapid al României. Literatura ne spune altceva. Literatura lui Cezar Petrescu, a lui Camil Petrescu ne arată dureri adânci ale acestei transformări.

Atunci, poate peste un timp, când istoria va spune ceva despre o altă perioadă de schimbări, literatura va spune altceva. Eu cred mai mult în literatură şi de aceea cred că un scriitor precum Dinu Săraru este o persoană de care am avut nevoie în perioada comunistă, avem nevoie în perioada aceasta de tranziţie post-comunistă şi vom mai avea nevoie. Iată, în timpul ce noi stăm aici, în acest subsol cum îl numiţi dumneavoastră, dar eu îl consider un fundament, lucrurile s-au întors şi oamenii când încep construcţii, acum încep cu acoperişul, de aceea şi lucrurile stau aşa şi cred că aşa ar trebui să le revedem şi în ceea ce priveşte societatea. Dacă personajele tranziţiei arată precum cele din romanele maestrului Dinu Săraru, arată şi pentru că au dispărut personajele din Nişte ţărani. Dacă aceea nu s-ar fi întâmplat, atunci tranziţia ar fi arătat altfel acum. Pentru a nu vorbi numai de romancierul Dinu Săraru, pentru că, ne întâlnim, deşi am vorbit doar o dată, de două ori, aceleaşi pro-iecte le avem. Şi eu m-am întors tot în sat, tot în acelaşi sat, tot cu ideea de a face o fundaţie. Aşa cum spuneam, dacă nu ai o fundaţie, nu există o construcţie, există în loc de construcţie motivaţii „de ce nu se face acea construcţie?”. Aceste motivaţii sunt, după părerea mea, greşite. Nu preşedinţii, nu guvernele explică marasma actuală, ci lipsa de substanţă. Am spus de multe ori că problema noastră nu este lipsa democraţiei ci lipsa cetăţenilor. Este o construcţie grea care, aşa cum spuneam, trebuie  începută acolo, de jos. Ceea ce reprezintă această fundaţie intitulată, atât de inspiriat, „Nişte Ţărani”, cred că este adevărata soluţie a unor nemulţumiri care acum izbucnesc în mod deschis. Ele poate se vor atenua, se vor găsi motive, dar dacă nu vom construi ceva solid, nu readucând din neantul în care au fost trimişi vechii ţărani, ci construind substanţa morală care a fost brusc întreruptă şi care, în acel moment, se crea pentru societatea românească între acele două războaie. Încă o dată, mă bucur că putem să fim împreună şi îi urez maestrului Dinu Săraru forţă, pentru că mai are multe de scris despre lumea românească şi despre lume în general.

*

*               *

Acad. Răzvan Theodorescu

(…) La Revoluție, n-am cunoscut un om mai nedreptățit. Eram proaspăt președinte al Radioteleviziunii și am aflat ce s-a întâmplat la Teatrul Mic - ce s-a întâmplat în locul unde toți mergeam pentru a ne bucura de protestele artistic mascate, de admirabilele metafore ale protestului. Doamnelor și domnilor, puțini cunoașteți episodul Scrisorii Pierdute, pusă în regie de Purcărete, dar gândită integral, până și la afiș, de Dinu Săraru. Un afiș care îi punea în metrou pe conducătorii României de atunci, și care, bineînțeles, n-a putut să funcționeze. O piesă în care, Agamiță Dandanache, în travesti, era o mare actriță, venea și cu bastonul dărâma case și biserici de pe macheta care i se prezenta. Eram în 1988, în primăvară. A doua zi a început o anchetă de Securitate. Unii dintre noi am vorbit cu acel prilej, sigur, tot mascat, metafora muzicii era, „Caragiale și muzica” cu Iosif Sava și știu că atunci Ion Cristoiu mi-a zis, „Nu pot să public ce aţi zis”,  iar Iosif Sava a zis să nu ne aresteze. Dar spusesem un lucru foarte normal: Niciodată poliţia să nu ne spună ce muzică să cântăm - apropo de Pristanda la sfârşit - și dacă ții minte, maestre, mesajul piesei era ca „Niciodată un huiduit să nu ajungă în fruntea noastră”.

Nu era meritul nostru de spuneam asta. Atmosfera creată de Dinu Săraru acolo conducea, la acest lucru. O anchetă de Securitate care a fost lungă, delaţiuni ale colegilor, ale colegilor intelectuali de rasă… Dinu a trecut peste toate aceste lucruri şi, după un an şi jumtătate, se despărţea de acel loc în iureşul nebunesc al protestărilor în acel moment. A trecut cu fruntea sus, cu inima îngreunată, a construit reviste, fundaţii şi tot ce a făcut i-a reuşit, din punctul meu de vedere. Am un merit absolut minor, ca ministru, în numirea lui Dinu Săraru. I-am spus odată într-o conversaţie, mult înainte, „Dacă aş ajunge ministru, te-aş numi directorul Teatrului Naţional.” Am propus acest lucru.

Acum pot să spun că preşedintele Ion Iliescu, care mă numise în guvernul său, nu era deloc entuziast la această propunere. A trebuit să îi spun că este alegerea mea şi trebuie să recunosc că Adrian Năstase a fost impecabil în această împrejurare. Existaseră între Dinu Săraru şi nou-alesul preşedinte al României diferende în care Dinu Săraru şi-a susţinut punctul de vedere foarte apăsat. Ion Iliescu a avut diplomaţia să înţeleagă că atunci când Primul Ministru şi Ministrul propun acest lucru, să nu se opună. Dar nu te-au iubit întotdeauna, maestre, cei care, de obicei, se spune că… - citeam chiar ieri, în memoriile unui fost ambasador, opinia că noi doi am fost oamenii acelui moment - … lucrurile sunt mult mai nuanțate.

A făcut din Teatrul Naţional, pe drumul care ziceam eu că unea Sărindarul, Capşa cu spaţiul Teatrului Naţional, numai o stradă, a făcut un nou „Teatru Mic”, într-un teatru mare cu un re-pertoriu naţional, un repertoriu care aducea public… Tache, Ianche şi Cadâr era un prilej extraordinar de teatru dar nu numai, Apusul de soare…

Vâlceanul din neamul de Sărari de la Slătioara, cu o verticalitate impresionantă, mi-a dat telefon atunci când plecam de la guvern, venea un alt regim, nimeni nu putea să bănuiască catastrofa în care intram, dar eram într-un nou moment democratic și eu plecam. Mi-a dat telefon şi mi-a spus „îmi voi da demisia”. Nimeni nu-l o-bliga. Teatrul mergea impecabil, Dinu Săraru ar fi putut să rămână acolo o vreme, nu ştiu cum ar fi reacţionat luptătoarea anti-comunistă Mona Muscă mai departe… Dar, o vreme, prestigiul său l-ar fi ţinut acolo. Sigur, după aceea au început anchete… Iarăşi, vâna lui Dinu Săraru a rezistat, vâna prietenului meu Ludovic Spiess a cedat, că aţi fost amândoi deodată în acele anchete şi Dinu Săraru a scris Ciocoii noi cu bodyguard. (…)

Strada N. Iorga de azi s-a numit cândva Strada Romană. Aceasta după ce intersecta actuala Stradă H. Coandă care pe atunci se numea Strada Clopotarii Vechi ajungea până în Piaţa Romană

După Strada N. Iorga pe Calea Victoriei se întinde un parc - numit Parcul N. Iorga - în care se află două busturi recente, al lui Ion Ghika şi al lui Nichita Stănescu. În copilăria mea era un loc viran înconjurat de un gard pe care erau lipite panouri publicitare.

Pe partea opusă a Căii Victoria, din dreptul Străzii Orlando până în dreptul Parcului Iorga se mai păstrează şase clădiri din vremea copilăriei mele.

Chiar în faţa Străzii Orlando se află un vechi bloc de apartamente, din prima generaţie de astfel de blocuri de la începutul secolului XX. A fost ridicat, cu un an înainte de a mă naşte, de arhitecta Virginia Haret în locul unui şir de mici clădiri rezidenţiale. De el mă leagă unele amintiri. Astfel în el au locuit la sfârşitul vieţii lor şi au murit Şerban şi Aristiţa Ghika, despre care am pomenit în altă parte. Tot acolo a locuit o doamnă Barceanu care fusese măritată cu principele Bogdan. De aceea, deşi era de mult divorţată şi remăritată cu Barceanu, fost diplomat originar din Răşinari, se prezenta ca principesă. Era de un snobism enervant. Îmbrăcămintea ei era ostentativă şi urma moda anilor ‘30. Altfel era amuzantă, inteligentă şi povestea o mulţime de experienţe de viaţă ale ei cu multă vervă şi umor dar cu o retorică emfatică, foarte afectată. Detesta lumea comunistă şi nu pierdea nici o ocazie să o critice. Era prietenă cu mama şi venea deseori la noi în casă. A avut o sănătate fragilă şi am îngrijit-o câţiva ani de zile. A fost una din persoanele cele mai pitoreşti pe care le-am întâlnit.

În acest bloc a mai trăit doctoriţa Lizica Bazac - o persoană amabilă, dar ştearsă. La ea locuia când venea în ţară Jeana Ghika (născută Răteanu), mătuşa ei, o ieşeancă energică ce şi-a păstrat toată viaţa ei accentul moldovenesc. Era o personalitate puternică, interesantă cu o viaţă extraordinară despre care voi povesti în altă parte.

Imediat alături de acest bloc vetust, se află grandiosul palat al lui Gheorghe Cantacuzino supranumit din cauza bogăţiei sale „nababul”. A fost construit la începutul secolului XX de arhitectul D. Berindei. Este una din cele mai somptuoase clădiri, nu numai de pe Calea Victoriei dar şi din Bucureşti, care se impune prin stilul său baroc francez tardiv. Când l-au preluat comuniştii s-au grăbit să distrugă cu sălbăticie stema Cantacuzinilor, să afişeze pe el lozinci şi - expresie a lipsei lor de cultură - au plasat nişte becuri electrice în orbitele celor doi lei care străjuiesc intrarea în palat.

În copilăria mea aici locuia Maruca Cantacuzino (născută Rosetti - Tescanu) ce rămăsese în 1928 văduvă după moartea soţului ei, principele Mihai Cantacuzino. Nu locuia chiar în palat, ci în clădirea mai mică din spatele palatului. Nu am cunoscut-o deşi era una din cele mai notorii personalităţi ale „lumii bune” a Bucureştilor, prin numele ei, bogăţia sa, frumuseţea, rafinamentul şi eleganţa ei şi prin inteligenţa şi cultura ei. Era notorie şi datorită idilei sale cu George Enescu cu care până la urmă s-a măritat. Datorită Marucăi, palatul nababului a devenit un adevărat templu al muzicii unde se ţineau concerte şi recitaluri la care mergeau şi  bunicii.

Bunica mea era mare amatoare de muzică dar era şi rudă cu Maruca. În plus îl cunoştea pe Enescu încă de la debuturile sale. Fiind în anturajul Reginei Elisabeta (Carmen Sylva) a asistat la multe din recitalurile de vioară pe care Enescu, la debuturile sale, le dădea la Castelul Peleş din Sinaia.

Graţie acestei idile palatul, în timpul comunismului, dintr-o reşedinţă princiară a devenit un muzeu al muzicii.

În schimb am cunoscut pe fiul ei Constantin (Bâzu) Cantacuzino, care a fost unul din cei mai performanţi aviatori ai noştri atât în domeniul aviaţiei de acrobaţie cât mai ales ca luptător în aviaţia de vânătoare militară. A fost unul din eroii noştri atât în cadrul luptelor de pe frontul de est cât mai ales în realizarea apărării Bucureştilor contra marilor bombardamente ale forţelor aliate din 1944.

Nu l-am cunoscut ca aviator deşi am asistat la Băneasa la câteva mitinguri aeriene în care s-a distins prin măiestria acrobaţiilor sale. L-am cunoscut la Jokey Club unde venea des să se relaxeze şi să joace table sau poker (uneori lagună). Era un pasionat jucător şi îi plăcea să joace pe mize foarte mari, de obicei sub formă de „cocoşei” de aur. Avea un noroc formidabil devenit aproape legendar.

Era înalt, bine făcut, brun, cu aspect de sportiv. Fusese mare jucător de hockey pe gheaţă şi motociclist. A fost şi un pasionat automobilist. Mi-aduc aminte de rumoarea pe care a suscitat-o raidul Bucureşi-Paris pe care l-a făcut cu succes în 1930 cu o maşină împreună cu doi prieteni: dr. Dinopol şi ing. Calceanu  care va deveni un as al automobilismului român interbelic. Bâzu era gălăgios, râdea mult şi tare şi avea o fire caldă, foarte apropiată. Nu avea aroganţa sau severitatea la care te-ai fi aşteptat din partea unui erou militar al aerului.

A fost căsătorit de trei ori. Prima dată a fost căsătorit cu Georgeta Diamandi (pe care am cunoscut-o puţin) de care a divorţat pentru a se însura cu sora acesteia Anca (Bizi) Diamandi (pe care am cunoscut-o foarte bine) care era mai tânără, mai frumoasă şi mult mai caldă decât Georgeta  şi  cu care a avut o fiică, Marioana. În 1946, în cursul unui incident aviatic în care pilota un avion civil, a întâlnit pe Nadia Herescu (pe care nu am cunoscut-o) cu care apoi s-a căsătorit. Aceasta era una din femeile atrăgătoare ale Bucureştiului precomunist. Ea este mai bine cunoscută sub numele ei de actriţă Nadia Gray care a devenit celebră, printre altele, jucând în faimosul film al lui Fellini „La dolce vita”, în care după câte îmi amintesc a jucat una din primele scene cinematografice de striptease.

După instalarea regimului comunist, deşi s-a bucurat de o anumită protecţie din partea Anei Pauker, a părăsit ţara profitând de un zbor la Milano care i-a fost încredinţat. De acolo s-a refugiat în Spania unde a fost mult ajutat de contele de Casarojas care a fost ambasador al Spaniei la Bucureşti şi a cărui fată se măritase cu Mihai Brâncoveanu, aviator şi el, rudă şi prieten al lui Bâzu, dar care a avut ghinionul să se prăbuşească cu avionul în timpul războiului. Yvoneta Sturdza (născută Băleanu), care se refugiase şi ea la Madrid, mi-a povestit că Bâzu s-a bucurat de o caldă susţinere din partea coloniei române de acolo care i-a făcut rost de un avion cu care făcea acrobaţii aeriene ca să-şi câştige existenţa. Din nefericire a murit în 1958, la 52 de ani, în urma unei complicaţii survenite după o operaţie de ulcer gastric. Acest erou român se află înmormântat în cimitirul englez din Madrid şi este aproape complet uitat la noi unde e drept menţionarea lui a fost interzisă de comunişti fiindcă era principe, fiindcă părăsise ţara şi fiindcă actele sale de eroism principale le-a făcut în timpul luptelor împotriva aviaţiei URSS.

Fiica lui, Marioana, a fost încarcerată la 16 ani sub motiv că a participat la un complot anticomunist şi nu a scăpat decât după doi ani de detenţie în urma unei drastice intervenţii a lui G. Enescu. A avut o detenţie grea, plină de lipsuri, suferinţe, torturi şi umilinţe. A stat în peste 15 închisori cu multe persoane din elita românească. Este unul din multele exemple ale barbariei comuniste care a căşunat asupra unui copil doar fiindcă era principesă Cantacuzino. Era o tânără frumoasă, brunetă, inteligentă, cultivată, băieţoasă, foarte marcată de detenţia ei în închisorile comuniste şi puţin mai originală. Era agreabilă şi avea un dar deosebit de a povesti. A fost şi pacienta mea la un moment dat şi a fost puţin timp măritată cu Bobi Dendrino.

Avea darul scrisului şi a publicat câteva volume sub pseudonimul de Oana Orlea. S-a împrietenit foarte mult cu o bună doctoriţă, specialistă în oncologie, cu care a plecat în Franţa unde s-au stabilit lângă Paris şi unde le-am întâlnit. A continuat să scrie de astă dată însă cărţi inspirate de suferinţele pe cari le-a îndurat sub comunişti printre cari Les Anées volées - dans le Goulag roumain à seize ans.

„N-am să pot uita niciodată noaptea în care a nins peste Calcutta.” Ai făcut primul pas în labirint. Da, te afli acum într-un labirint atât de întortocheat şi pătrunzător încât vei pierde noţiunea realităţii odată cu lăsarea umbrelor peste Oraşul Negru. Hai, fii curajos, păşeşte în orfelinatul St. Patrick’s şi îi vei cunoaşte pe cei care îţi vor fi alături. Al doilea pas; descoperi societatea Chowbar şi pe cei şapte membri care ţin vie flacăra valorilor adevărate. Vei reînvăţa noţiunile de respect, solidaritate, prietenie şi democraţie. Palatul de la Miazănoapte îţi va deveni sanctuar, singurul loc unde vei putea regăsi lumină în tot haosul întunecat provocat de Misterul din Oraşul Negru.

Pasul trei - începe jocul. Totul se desfăşoară într-un ritm aproape înspăimântător de alert. Într-o secundă, te afli în 1916 şi iei parte la o istorisire sfâşietoare ce se va dovedi esenţială în confruntarea Misterului. Eşti împins, apoi, şaisprezece ani mai târziu unde va trebui să faci faţă avalanşei de întâmplări ce te vor conduce la adevăr. Gara Jheeter’s Gate, inginerul Chandra Chatterghee, Pasărea de Foc şi bătrâna Aryami Bosé sunt doar câteva piese din puzzle-ul ce va trebui rezolvat în timpul cât mai scurt posibil. Ai grijă, se poate, deja, să fie prea târziu.

Carlos Ruiz Zafón se dovedeşte, din nou, a fi un fin maestru al prozei în cea de-a doua creaţie a sa, Palatul de la Miazănoapte. Operele romancierului spaniol au fost traduse în peste patruzeci de limbi şi s-au bucurat de numeroase distincţii, printre care prestigiosul Premiu Edebé. Recunoaşterea literară internaţională a scriitorului s-a produs după  publicarea romanelor Umbra vântului şi Jocul îngerilor. Puţini cunosc faptul că primele sale cărţi, Prinţul din negură, Palatul de la Miazănoapte şi Marina,  au apărut pe piaţă ani întregi după scrierea lor, drepturile de publicare fiind prinse într-un „impas” legal, aşa cum este menţionat într-o notă a autorului. Împletirea subtilă a istoriei, aventurii, politicii şi a misticului sub un puternic strat simbolic introduce cititorul într-o lume a fanteziei de neuitat.

Carlos Ruiz Zafón
Palatul de la Miazănoapte
Editura Polirom, Iași, 2011

Puţină lume ştie că Sfântul Mucenic Filimon, pomenit în Calendarul Ortodox în ziua de 14 decembrie, este considerat ocrotitorul făcătorilor de spectacole. „De credinţă elin şi cu meşteşugul comedian”, după cum aminteşte sinaxarul, Sfântul Mucenic Filimon a fost martirizat în timpul Împăratului Diocleţian.

Cristina Nichituş Roncea
Precum în cer, aşa şi pe pământ. Călătorie foto prin lumea ortodoxă românească
Editura Compania, Bucureşti, 2011

* * *

Dr. Felicia Waldman, Dr. Anca Ciuciu
Istorii şi imagini din Bucureştiul evreiesc
Editura Noi Media Print, Bucureşti, 2011

* * *

Ludmila Ulițkaia
Daniel Stein, traducător
Editura Humanitas, București, 2011

* * *

Jeffrey Eugenides
Intriga matrimonială
Editura Polirom, Iași, 2011

* * *

Hilda Hencz
Publicaţiile periodice maghiare din Bucureşti 1860 - 2010
Editura Biblioteca Bucureştilor,  Bucureşti, 2011

* * *

Eric-Emmanuel Schmitt
Pe când eram o operă de artă
Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2011

* * *

Lavinia Betea
I se spunea Machiavelli / Ștefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea
Editura Adevărul Holding, Bucureşti, 2011

Monahia Theodora Videscu, Stavrofora Ambrozia Rucăreanu
Sfânta Mănăstire Arnota, istorie şi spiritualitate
Editura Nemira, Bucureşti, 2011

Sfânta Mănăstire Arnota - Istorie şi spiritualitate este o lucrare pe care obştea mănăstirii doreşte să o dedice memoriei domnitorului Matei Basarab, ctitorul acestui aşezământ monahal. Cartea prezintă Istoria zidirii acestui sfânt lăcaş, aspecte din viaţa domnitorului Matei Basarab, dimpreună cu strădaniile multor generaţii de domnitori, arhierei, monahi şi monahii care s-au arătat a fi oameni cu dragoste de Dumnezeu purtând mai departe, în lumina Sfintelor Scripturi, învăţătura Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Răscumpărătorul neamului omenesc.

Autoarele

Eminescu este steaua noastră călăuzitoare, întocmitorul Limbii Române, aşa cum este el, modest tradus, mai puţin cunoscut decât Hagi şi Nadia, ultim mare romantic de factură nemţească, exponentul generaţiei de la 1870-80, conservator-progresist, om de Dreapta dar iubind oamenii simpli, Istoria şi datinile dintotdeauna. Multe prostii s-au tot scris şi vor continua să apară, alţi mari scriitori vor face o după-amiază liniştită din dimineaţa Limbii Române, dar nimeni, cred, nu-i va lua locul de înaintemergător. Creaţia cea mai reuşită a neamului românesc este limba română iar creaţia desăvârşită a ei, cel puţin până la acest moment, este Mihai Eminescu.

Fiind noi o cultură de lideri, ca mai toate cele tinere, în formare şi vânjoase, fireşte că avem nevoie de statui. Nu e vreo ruşine, nici culturile împrejmuitoare nu-s diferite, mergând până la poloni sau chiar ruşi sau greci. Fireşte, neo-greci. Am auzit la o conferinţă interesantă un scriitor de la Atena care s-a zbârlit când a fost prezentat drept „contemporanul” în timp al lui Homer, Eschil, Sofocle şi Euripide. „Nu, a reacţionat dumnealui, eu sunt exponentul literaturii neo-greceşti, începută în veacul  din urmă, care i-a dat pe Kavafis, Seferis, Elytis, Kazantzakis şi sunt mândru de asta”. Spunea la fel cineva că, până acum, cea mai mare victorie a sionismului este limba ivrit, în care se scrie o literatură de bună calitate. Noi de ce să avem complexe dacă ăle mai vechi popoare nu le au deloc?

E un truism să afirmi că Eminescu a încercat să pună în texte Limba Română. În poezie, s-a jucat ca nimeni altul cu toată metrica, în proză, în proza politică, este cel care dă formă şi umple de conţinut o magmă de cuvinte adunate de pe te miri unde. El le șlefuieşte, le înnoadă şi le face să explodeze în imagini nepereche: tăcerea e afară şi luminează, râul se frământă, apele plâng, mucurile de lumânare au ochii roşii, umbra are aripi, aerul e bolnav, stelele sunt vineţii şi se nasc umede, Okeanos sună din valuri. Apoi,  Eminescu a fost mereu un incomod şi un „incorrect politic”, pe sistemul de azi, un polemist de clasă şi de şcoală înaltă care nu şi-a găsit pandantul - poate singurul de talia lui să fi fost Hașdeu sau Macedonski, dar prea târziu şi pătimaş! -, cel care a demarat limba, dar şi literatura română, îndemnându-i să scrie pe Creangă şi pe Slavici, schimbând replici cu Caragiale, alt meşter al punctuaţiei.

Eminescu, pe 15 ianuarie, dă sens şi substanţă Zilei Culturii Naţionale, zi   festivă sărbătorită peste tot de-a lungul şi de-a latul ţării. Există aşa ceva în Spania lui Cervantes, în Canada, în alte părţi. La noi, în afară de câteva locuri, Academia Română în principal, nimeni nu a dat vreo importanţă.  Preşedintele, premierul, ministrul culturii (nu am nimic împotrivă ca mi-nistru al culturii să fie un maghiar, un neamţ, un turc, un armean, un grec, un evreu sau un arab, dar să însemne ceva ăla, nu după algoritm; ungurii au câţiva oameni de cultură de reală valoare, nu insipidul şi incolorul ăsta pus degeaba acolo!) nu s-au arătat deloc. Ultimul a fost la Ateneu ca să fie văzut, că tot e meloman de margine! La Academie a poposit Caramitru, botezat de noi, la „Literatorul”, Calamitru, şi de D. R. Popescu, mare scriitor român, F. Calamitru, ce a urlat apos nişte texte eminesciene şi bogziene. Nu am să înţeleg niciodată de ce actoraşii noştri trebuie să ragă atunci când recită. Cu excepţia lui  George Vraca şi a lui Ludovic Antal, care aveau o dicţie impecabilă şi recitau corect şi foarte decent, cel mai bun interpretator al „ghiersului” eminescian este Sadoveanu. Recitalul bietului Calamitru a fost foarte reuşit, pentru un cămin cultural din Ţăndărei, fireşte. El a mai încercat aşa ceva şi alături de mediocrul pianist D. Grigore şi parcă era mai decent, măcar erau îmbrăcaţi în negru, ca toţi cioclii legionaroizi. Acum, alături de A. O. Popa, clarinetist notoriu, a încercat  să  rupă  octavele  fără pic de respect. L-am mai văzut pe IC la Craiova, într-un recital Sorescu, şi a fost cât se poate de subtil. Ăstora, actoraşilor, nu e bine să le dai funcţii pe mână că li se suie la cap, se cred cineva. El a mai fost şi ministru de cultură,  ministru de conjunctură,  loc unde a ars gazul jucându-se de-a demisia un mandat închegat.

Fie vorba între noi, Eminescu trebuie citit şi răscitit înainte de a fi comemorat. Cât am fost profesor, le-am dat mereu ca bibliografie obligatorie elevilor şi studenţilor mei Călinescu, cel mai serios istoric şi critic literar, Vianu, cel mai limpede analist şi Arghezi, cel mai bun componist, versantul celălalt al metaforei în Limba Română. Suplimentar, D. Popovici şi Negoiţescu, precum şi ce mai descoperă ei şi ce mai zice la dicţionar. Eminescu trebuie citit şi redescoperit pas cu pas, căci frumuseţea lui iese de unde nici nu te aştepţi. Din sonete, din scrisori, din postume, din proză - insuficient analizată -, din articole, din traduceri. Aşa cum limba franceză se subţiază la Academia Franceză, cea cu patruzeci de fotolii, aşa cum limba engleză este dată de pronunţia de la BBC, programul naţional, aşa  şi ora exactă a Limbii Române nu e „cârpăcită din haina vremii”, ci este dată de versul lui Eminescu.

Ce oraș pe lume poate fi oare mai viu decât Parisul lui Henry Miller? Pentru acest scriitor al eliberării de sine, Parisul este capitala tuturor bucuriilor și plăcerilor irealizabile în alte locuri. Prostituatele sunt generoase, ele au un farmec necunoscut pe malul celălalt al Atlanticului. Terasele cafenelelor te invită să vorbești privind filmul spectacolului permanent al străzii.

Înainte de hoinărelile disperate ale lui Henry Miller prin capitala Franței, se mai văzuseră oare literatura și sexul „mărșăluind împreună”? Se mai văzuse oare un om bucurându-se de viață fiind un străin în orașul care-l încântă? Un om atât de lipsit de parale şi atât de puțin înzestrat pentru a fi capabil de-a se bucura precum personajul-narator din Tropicul Cancerului?

În 1913, Henry Miller are 22 de ani. El suportă cu greu morala puritană din țara sa natală. Astfel, părăsește New York-ul pentru a merge să lucreze într-o fermă din apropiere de San Diego, în California. Într-o seară, plimbându-se prin oraș, remarcă un afiș anunțând o conferință despre Nietzsche și alți câțiva scriitori europeni, prezentată de-o cunoscută anarhistă, Emma Goldman. Conferențiara se va referi la numeroase opere literare care reprezentau pentru Miller tot atâtea teritorii ale gândirii, total necunoscute pentru el, ceea ce îi va da dorința de-a descoperi aceste dimensiuni ale civilizației, aceste imagini, această stare de spirit. El vrea să cunoască Europa și mitul pe care-l reprezintă Parisul - „Orașul lumină”.

În 1923, Miller se întoarce la New York, unde o cunoaște într-un cabaret pe June, o tânără animatoare, care va fi marea sa dragoste, îl va subjuga și va vedea în el, cu certitudine, scriitorul în devenire. În 1928, June obține un cadou substanțial de la „un admirator”, sumă cu care ea pleacă la Paris cu Henry îndeplinindu-i acestuia visul de-a ajunge în capitala Franței, frecventând terasele cafenelelor ale căror renume trecuse Atlanticul. Cel mai mult îi place lui Miller la Cafeneaua „Le Dome”.

Întorși la New York, June și Henry se căsătoresc, el începe să scrie, ea fiind cea care graţie „farmecelor” ei câștigă banii necesari întreținerii. Tot cu banii câștigați de June, Miller se-ntoarce la Paris, singur de data aceasta. El o duce greu, trăiește din expediente, dar aici își scrie prima carte  devenind scriitor, chiar dacă uneori este obligat să trăiască în mizerie ca un vagabond. Dar cum spune el însuși într-un interviu acordat lui Georges Balmont, în 1969, i-a fost mai ușor să depășească această condiție „din cauza ambianței, oamenilor, care făceau ca suferința să devină agreabilă”. El învață să trăiască singur, locuind ici-colo în hoteluri minabile, fie uneori chiar în stradă. Posturile sale de observație preferate pentru ceea ce scrie sunt terasele cafenelelor, cum ar fi cele din rue Vavin sau din rue Fontaine, uneori chiar terasele unor cafenele de renume ca de pildă „Le Wepler” sau cea din Place Clichy, unde era capabil uneori să stea să scrie și câte o zi întreagă.

Acest american fără un ban, acest scriitor fără un sprijin, nu s-a bucurat nici măcar de ospitalitatea librăriei „Shakespeare et Compagnie” din rue de l’Odéon, cartierul general al tuturor expatrioților anglofoni, unde Miller n-a călcat vreodată. El este un desăvârșit autodidact, pentru care a fi scriitor înseamnă „a fi un sfânt, a fi un martir, a fi un Dumnezeu”. El a fost perceput ca un Jean Genet american, ambii frecventând cartiere „fierbinți” din Paris, în aceeași perioadă. Cei doi scriitori vor găsi în persoana lui Maurice Girodias singurul editor care să-și asume riscul de-a publica lucrări atât de licențioase.

În octombrie 1931, Miller o întâlnește pe Anais Nin în casa ei din Louvencienne. Ei vor deveni prieteni, apoi amanți și vor rămâne complici în literatură, sprijinindu-se reciproc, chiar la distanță, în momentele dificile.

Perioada 1930-1935 poate fi considerată, pe plan literar, una dintre cele mai fertile pentru Miller, care învață și limba franceză, citind cu aviditate scriitori francezi și având întâlniri cu Breton, Giono și Céline.

În 1934, Tropicul Cancerului este editat de „The Obelisk Press” al lui Jack Kahane. După lansarea volumului, Miller se instalează în Villa Seurat în Montparnasse, unde va locui mai bine de patru ani și unde va scrie Tropicul Capricornului, pe care Maurice Girodias îl va publica la Editura Le Chêne. La vârsta de 43 de ani, Henry Miller este confruntat pentru prima oară cu succesul, un succes umbrit însă de scandal pentru lezarea moralei și a bunelor moravuri.

Tropicul Cancerului, cel mai bun roman al lui Henry Miller, după părerea lui Raymond Queneau, povestește viața unui apatrid tânăr și total lefter, într-un Paris pulsional, de-o vulgaritate deșănțată și fără perdea, în care sexualitatea este redată fără opreliști, în care zgomotele și mirosurile explodează fără perifraze.

Scriitorul profită din plin de libertatea de creație care domnește la Paris pentru a-și realiza ambiția de-a scrie ceea ce nu s-a spus niciodată în cărți, majoritatea scrierilor lui Miller fiind interzise în Statele Unite. Mai mult, autoritățile americane îl dau în judecată la Paris pe scriitor pentru operele sale deochiate, considerate în SUA ca reprezentând un atac la bunele moravuri. Dar procesul și scandalul nu fac decât să crească cota de popularitate a autorului Tropicelor care se vând ca pâinea caldă.

Mai mult, la Eliberare, în 1945, soldații americani sosiți la Paris se vor bate pe aceste volume. Scandalul va dura aproape zece ani și Procesul se va stinge fără niciun rezultat.

Nu încape îndoială asupra faptului că Parisul ocupă un loc privilegiat, mai ales în Tropicul Capricornului, orașul constituind o operă literară în sine. Un oraș în care fiecare zid reprezintă o pagină. Scriitorul iubește visceral Parisul.

În anii ‘40, Miller se reîntoarce în Statele Unite, la Big Sur în California.

În 1952, scriitorul revine la Paris pentru a o face pe noua sa iubită, Eve, să descopere „leagănul nașterii sale”. Miller vizitează locurile dragi, ca de pildă: „La Contrescarpe”, „La Mouffe”, „Villa Seurat”, „Place de Clichy”, rămase în inima scriitorului ca niște reminiscențe mitologice dintre cele mai intime. Este, de asemenea, bucuros să întâlnească parizieni, fie parizieni de rând, cum ar fi șoferi de taxi sau cei care lipesc afișe și cu care Miller angajează conversații cu o foarte mare plăcere.

În 1967, Henry Miller este numit președinte al Festivalului de la Cannes, fiind din nou în centrul atenției mass-media. Scriitorul capătă o aură de „bătrân înțelept, carismatic, un fel de Buda cu un surâs ironic în colțul gurii.”

Criticat, dar şi admirat, Henry Miller nu lasă pe nimeni indiferent. Este adorat de femei, curtat de mass-media pe care nu se abține s-o șocheze.

Pentru Henry Miller, Parisul este în continuare pentru acest personaj pitoresc şi sulfuros, „țara sa”, „o cale lactee” care-l fascinează.

El se stinge în 1980, la vârsta de 89 de ani, la Pacific Palisades, în SUA, cu Parisul în mintea şi în inima sa.

Omiţând puţinele excepţii, nesemnificative cantitativ, care i-ar legitima totuşi pe partizanii relativismului, se poate spune că, pentru omul ajuns la senectute, trecutul reprezintă certitudinea, prezentul - realitatea, iar viitorul - iluzia. O asemenea împărţire a timpului e logică, avându-se în vedere că, la senectute, anii lăsaţi în urmă, anii deja trăiţi sunt mult mai numeroşi decât cei posibili a fi îngăduiţi întru viitor. Mai mult, nu o dată, ajunşi la senectute, mulţi dintre semeni sunt tentaţi a se arăta împovăraţi de ani, sperând a uita că sunt şi înavuţiţi de amintiri.

Cel căruia îi aduc ales omagiu de preţuire în acest sfârşit de ianuarie (la 30 ale acestei luni, domnul Dinu Săraru împlinind opt decenii) a avut de întâmpinat şi ani de complexe încercări, de potrivnicii, pe care a înţeles să nu le accepte, împotrivindu-li-se, asumându-şi adesea mari riscuri şi înavuţindu-şi astfel viaţa prin izbânzile dobândite.

Om al faptelor izvorâte din idealuri generoase, dintr-o remarcabilă disponibilitate de a se devota unor cauze menite a se constitui în premise stimulative ale progresului în viaţa spirituală şi socială, învingând inerţii şi obtuzităţi, care, în vremurile trecute, nu ne-au ocolit, şi-a configurat pe potriva puternicei sale personalităţi, a unei strălucite înzestrări scriitoriceşti, un statut de autentic luptător. Nimic, niciun impediment nu i s-a părut de neînlăturat, oricât de înverşunat s-ar fi arătat a fi şi ori de unde ar fi venit, dacă ceea ce gândea să întreprindă era încredinţat că poate fi folositor vieţii culturale în care s-a implicat pasionat şi curajos; multe decenii din biografia sa exprimându-se în acest spaţiu.

A înţeles, încă din anii tinereţii, că omului i-a fost sortit să poarte şi coroana de lauri, şi coroana de spini. Şi-a asumat o asemenea eventualitate şi nu a ezitat să se opună - cu lesne identificabilă bărbăţie, cu mari riscuri adesea - celor ce, pe nedrept, din calcule oportuniste sau din vanităţi omeneşti, s-au precipitat să-i aşeze pe frunte, stigmatizându-l, nemeritata cunună de spini.

Depăşind vicisitudini şi tabu-uri dogmatice, dar şi bolnavele subiectivităţi invidioase, s-a dovedit a fi prin timp nu doar un luptător, ci un luptător învingător.

Şi iată-l acum, când împlineşte opt decenii (fiind născut în aceeaşi zi de ianuarie în care, în alt veac, se năştea I. L. Caragiale, de care-l leagă exemplara slujire a teatrului românesc), în faţa unei emoţionante aniversări, a unui moment fructuos, de prestigios bilanţ al vieţii.

Mi-a fost dat ca, între oamenii cu care am străbătut vreme de o jumătate de veac interogaţiile vieţii, să-l ştiu mereu aproape, onorându-mă cu o solidaritate frăţească, pe neliniştitul şi ingeniosul constructor de memorabile fapte culturale, pe autorul de mare talent al unei valoroase opere literare, de pregnantă forţă, scriitorul Dinu Săraru.

Calda prietenie pe care mi-a arătat-o, cu afecţiune şi generozitate, asociindu-mă la iniţierea şi împlinirea unor manifestări de ecou şi durată, nu a determinat însă, datorită unei posibile intimităţi colegiale, estomparea contururilor şi nereceptarea în dimensiunile lor reale a operei şi activităţii de neobosit constructor al unor remarcabile fapte de cultură. Însemnate responsabilităţi îndeplinite de domnia-sa în presa culturală (Secolul XX, Luceafărul), scurta sa trecere prin redacţia cotidianului de tineret, când am fost colegi, activitatea de la Radio şi Televiziune, tot în sectoare destinate creaţiei literar-artistice, cu deosebire teatrului, prezenţa sa cu îndrăzneţe opţiuni, fără egal la vremea respectivă, în fruntea Teatrului Mic şi a Teatrului Foarte Mic, iar, peste ani, a Teatrului Naţional, la a cărui uriaşă zare între colonadele luminoase ce i-au asigurat o glorioasă călătorie prin vremuri - toate acestea s-au constituit în contribuţii ce vor fi reţinute, vorbind cu prisosinţă despre activa sa prezenţă în bătălia dusă - în pofida multor obstacole - pentru înălţarea ştachetei valorice în publicistică, în viaţa teatrală, în viaţa culturală în general.

I-am fost alături - şi am a-i mulţumi pentru această şansă - şi în activităţile multiple ale Fundaţiei Naţionale pentru Civilizaţie Rurală „Nişte Ţărani”, al cărei preşedinte fondator este, în cadrul căreia s-au organizat, între altele, Festivalul Internaţional ECO-ETNO-FOLK-FILM, importante cercetări sociologice, s-au editat cărţi valoroase, s-a iniţiat un amplu program destinat sănătăţii ţăranului român, s-au acordat burse pentru sute de studenţi provenind din mediul rural etc. Multe dintre activităţile acestei fundaţii s-au desfăşurat în comuna natală a scriitorului, în Slătioara din Vâlcea, comună şi judeţ ce au temeiuri să se legitimeze prin valorile scriitoriceşti ivite pe aceste meleaguri, între care se înscrie la loc de frunte marele prozator Dinu Săraru. Fericita împrejurare de a fi făcut parte din conducerea acestei fundaţii cu sediul, practic, la Slătioara mă îndreptăţeşte, cred, să afirm că, din miile de comune ale ţării, comuna Glogova din Gorj, unde m-am născut, şi Slătioara lui Dinu Săraru sunt îngemănat aşezate în sufletul meu.

Neîndoios că Trilogia ţărănească inaugurată prin debutul său editorial în proză printr-o capodoperă - romanul Nişte ţărani - continuată prin romanele de tulburătoare emoţii estetice Iarba vântului şi Crimă pentru pământ, romanele Trilogiei Dragostea şi revoluţia, prin care proza politică se situează în certe coordonate valorice, la fel ca şi romanul Clipa, romanele scrise după 1989 - Ciocoii noi cu body-guard şi Ultimul bal la Şarpele Roşu, radiografii de mare artă ale realităţilor derutante din ultimele două decenii, povestirile şi evocările vieţii ţărăneşti în care, nu o dată, emoţia conţinută face ca, armonizate în pagini de aleasă, curată limbă românească, de puternică expresivitate, cuvintele să ia chipul lacrimii - toate acestea îl prezintă pe domnul Dinu Săraru ca pe unul din proeminenţii creatori de literatură românească.

Motive adânci de a mărturisi acum şi aici satisfacţia că împrejurările au făcut, aşa cum spuneam, ca o jumătate de veac să mă aflu în apropierea sa. Poate au fost în această îndelungă călătorie prin viaţă şi momente, puţine, când gândurile noastre s-au încruntat, neîntâlnindu-se limpede, dar întotdeauna ele s-au arătat a fi repede trecătoare. Am avut, aşadar, privilegiul de a-l cunoaşte îndeaproape şi de a-i putea adresa acum, cu sinceritate, dinlăuntrul unei bune cunoaşteri, pe deplin meritate omagii şi mulţumiri pentru ceea ce a făcut şi face întru apărarea cu demnitate a literaturii şi culturii naţionale, pentru lecţia morală de civică responsabilitate a solidarităţii cu civilizaţia rurală, cu satul românesc, atât de greu încercat şi ieri, şi azi, pe care l-a apărat şi îl apără prin rezonante atitudini şi iniţiative publice, prin opera unui creator de primă mărime al literaturii române.

Dacă mi-aş propune sistematizarea materialelor semnate în Clipa şi unificarea lor tematică, această înmănunchere s-ar putea constitui foarte uşor într-un punct de plecare pentru o istorie a filosofiei procesului. Astfel, asupra filosofiilor lui Bergson şi Whitehead, fondatoare ale acestui curent de gândire, ne-am aplecat, cu minuţiozitate, în mai multe rânduri, însă a fost punctată explicit şi relaţia lor cu pragmatiştii americani Charles Sanders Peirce, William James şi John Dewey şi, de asemenea, s-a menţionat modul în care a fost preluat critic, în filosofia lui Bergson, evoluţionismul lui Herbert Spencer sau cum anumite elemente ale filosofiei bergsoniene s-au topit în inovatorul sistem whiteheadian şi, mai apoi, cum această paradigmă de gândire a rodit în nenumărate domenii ale cunoaşterii.

La temelia acestui edificiu procesualist îşi găsesc locul şi contribuţiile din filosofie, dar mai ales din psihologie, ale lui Wilhelm Maximilian Wundt, considerat părintele psihologiei experimentale şi fondatorul psihologiei moderne. Abordarea lui Wundt reflectă influenţele empirismului radical, acesta întemeindu-şi sistemul pe baza observaţiei interne a conţinutului mental al fiecărui subiect şi nu a „substanţei mentale” sau a unui mănunchi de facultăţi abstracte. Wundt va privi psihologia ca pe o ştiinţă a naturii, „purificând-o” de elementele metafizicii, descrierea exactă a dinamicii conştiinţei fiind unicul scop al psihologiei experimentale. Aşa cum subliniază Al. Boboc, „Wundt a combătut totodată intelectualismul herbartian şi asociaţionismul mecanicist, punând în evidenţă ideea că viaţa psihică este în esenţă activitate, cu o funcţie centrală - voinţa -, şi care ajunge la sinteze creatoare în care elementele ca atare nu se mai recunosc, absorbindu-se în produse cu totul noi. Introducerea experimentului în studiul fenomenelor psihice, chiar folosirea metodelor matematice în direcţia psihometriei, a făcut posibilă desprinderea psihologiei de filosofie şi constituirea ei ca ştiinţă autonomă“.

Bergson va prelua în filosofia sa ideea fluxului permanent al conştiinţei, acea concreştere a elementelor interiorităţii din care se nasc adevărate „sinteze creatoare”, însă semnalează eroarea interpretării cantitative a vieţii psihice, a „proiectării timpului în spaţiu şi a traducerii duratei în întindere”. În Eseu asupra datelor imediate ale conştiinţei, Bergson va denunţa greşeala neincluderii duratei în metodele analizei ştiinţifice, greşeală depistată atât în „psihologia asociaţionistă în variantele ei mai timpurii, cât şi în cele mai noi descoperiri ale psihologiei experimentale, datorate lui Fechner, Weber sau Wundt”.

Fechner încercase să realizeze o psihologie pe baze matematice, recomandându-ne să ne oprim la fenomene şi să nu mai căutăm esenţa, după modelul metafizicii. Formula sa încerca să demonstreze faptul că intensitatea senzaţiei este direct proporţională cu logaritmul excitaţiei sau, după cum descrie Al. Boboc, „pentru ca senzaţia să crească în proporţie aritmetică, trebuia ca excitaţia să crească în proporţie geometrică, deoarece logaritmii numerelor care sunt termenii unei progresii geometrice formează o progresie aritmetică. [...] Aşadar, pentru Fechner, psihofizica este ştiinţa exactă a relaţiilor funcţionale dintre corp şi suflet, dintre corporalitate şi spiritualitate în general”.

Bergson contestă cu asiduitate paralelismul psihofizic, sesizând faptul că excitaţia nervilor senzoriali se pretează cuantificării, însă calculul nu este aplicabil senzaţiilor ca atare; eroarea se datorează faptului că sunt analizaţi în aceiaşi termeni atât stimulul, cât şi senzaţia care îi corespunde, diferenţa fiind totuşi una de natură şi nu de grad de intensitate.

În viaţa sufletească, arată Wundt, raporturile de echivalenţă din ştiinţele naturale sunt înlocuite cu procesele de sinteză, astfel că efectul va cuprinde mai mult decât ceea ce era dat în cauză. Producerea sintezelor creatoare este denumită cauzalitate psihică, teorie prin care Wundt urmăreşte să dea seama de toate manifestările vieţii sufleteşti, în acelaşi fel în care determinismul mecanicist operează pe tărâmul fenomenelor materiale. În cartea sa din 1940, Timp şi destin, Constantin Rădulescu-Motru se situează pe poziţii bergsoniene, critica lui vizând aceeaşi confuzie a calităţii cu cantitatea, precum şi incapacitatea gândirii de tip matematic de a înţelege fondul intim al vieţii sufleteşti: „Din cauzalitatea psihică, aşa cum o defineşte W. Wundt, lipseşte concepţia timpului trăit adaptat vieţii sufleteşti, fără de care nu se poate înţelege diferenţa între legea de prevedere, care priveşte faptele materiale, şi legea de prevedere care priveşte faptele sufleteşti. [...] Care este timpul pe care îl are în vedere Wundt? Timpul de la baza cauzalităţii mecanice? Atunci toată construcţia teoriei sale mecanice este ridicată pe un teren care nu aparţine lumii sufleteşti. Timpul cauzalităţii mecanice este timpul convenţional, inventat de raţiune pentru a fixa fenomenele periodice şi uniforme ale naturii, iar prevederea bazată pe acest timp se exprimă în legi de repetiţiune, aceleaşi în vecii vecilor”.

Dacă în perioada scolastică filosofia devenise o ancilla theologiae, subordonarea ei faţă de ştiinţă, în epoca pozitivistă, a transformat-o în ancilla scientiae. Astfel, rolul său fundamental, după cum susţinea şi Wundt, era doar de a aduna datele cele mai actuale ale fiecărei ştiinţe într-o sinteză vastă, pentru a le oferi o deschidere dincolo de obiectul lor precis. Aşa-zisa menire a filosofiei a fost contestată de Étienne Gilson, care susţinea că a doua servitute nu este mai nobilă decât prima, iar filosofia ar trebui să îşi urmeze singură calea către adevăr, fără a se izola, cu toate acestea, nici de teologie, nici de ştiinţă.