Clipa

„Sistematizarea” la Otopeni

Autor: Gheorghe Daniel • Rubrica: Istoria Clipei • Mar 2009  Printează acest articol

Gheorghe Daniel, autorul acestui fragment de istorie contemporană, este licenţiat al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti, în prezent masterand la aceeaşi Facultate. „Sistematizarea urbană şi rurală” edictată de Nicolae Ceauşescu este relatată de un martor direct. De reţinut felul cu care activişti zeloşi îndeplineau dispoziţiile primite; de reţinut, de asemenea, cum maşinăria statului şi partidului înlătura orice opoziţie. Conta îndeplinirea „sarcinei” şi cei implicaţi nu par să fi avut vreo tresărire sau reţinere în executarea ordinelor. Mărturia este cu atât mai grăitoare, cu cât vine de la un tânăr. Reconstituirea sa are ca temei cercetări în arhive şi interviuri cu oamenii locului, inclusiv acelea ale familiei sale.

Acad. Dinu C. Giurescu

Una din localităţile afectate grav de planurile de sistematizare întocmite de partid este Otopeni. În anii ‘80, comuna Otopeni număra o populaţie de maximum 7.500 locuitori, fiind aşezată într-o poziţie strategică în imediata vecinătate nordică a Capitalei şi fiind alcătuită din 4 sate: Otopenii de Sus, Otopenii de Jos, Odăile şi cartierul Ferme. Otopenii, o societate dinamică, dar cu unele particularităţi arhaice, era locuită în totalitate de etnici români, toţi fiind rude între ei. Cei de aici erau renumiţi datorită comerţului cu lapte pe care îl practicau în Bucureşti în perioada interbelică fiind numiţi şi „lăptari”. Dar la aproape 35 de ani de la încheierea colectivizării, reflexele civice şi cele de proprietate erau deja diminuate simţitor şi cetăţenii nu mai posedau pentru ei decât casele şi terenurile aferente lor - curţile. Era o formă de proprietate minimă și totuşi rămânea proprietate. Ceauşescu a dorit să transforme Otopenii într-un „oraş satelit” cu funcţiuni agro-industriale dar şi cu rol strategic dacă ne gândim la faptul că pe teritoriul comunei se afla Aeroportul Internaţional. De asemenea, se conturează şi conceptul de „terenuri redate agriculturii”, aici intrând spre exemplu politica de secare a lacurilor. Toate sunt concepute în cadrul acestui imens proces de nivelare şi hibridare socială. Procesul de demolare s-a desfăşurat în perioada 1984-1989. La data de 6.07.1987, Biroul Executiv al Consiliului Popular al comunei Otopeni, S.A.I., publică decizia nr. 21 în baza deciziei Consiliului General al Municipiului Bucureşti 1673/1986 prin care se aproba sistematizarea comunei Otopeni. Decizia 21 prevedea demolarea construcţiilor amplasate în incinta culoarului de balizare al pistei nr. 2 din cadrul Aeroportului Otopeni. Urmau a fi demolate 15 gospodării. Hotărârea are semnătura tovarăşei Ioana Voicu, preşedinte al Consiliului Popular, rămasă celebră în Otopeni sub numele de „primăriţa”, fiind cunoscută pentru abuzurile comise la repartizarea apartamentelor unde numeroşi foşti proprietari au fost discriminaţi. În cadrul unei şedinţe a P.C.R. Otopeni din 1987, se aminteşte norma de execuţie de circa 1.000 de apartamente şi faptul că la acest proces lucrează 5 brigăzi diferite de muncitori. Mai jos apare un pasaj de-a dreptul stupefiant: „lucrările de sistematizare au fost şi sunt susţinute în continuare de cetăţenii comunei Otopeni, iar ca scop al acestei acţiuni se stabileşte creşterea calităţii vieţii, restrângerea perimetrului construibil al localităţii şi redarea terenului către agricultură”. Anul 1987 aduce cu sine şi inaugurarea primului bloc de pe b-dul R.S.R.  (DN1), partidul spunând că acesta a fost întâmpinat cu „un zâmbet de satisfacţie” de cetăţeni!!

La 15.12.1984 Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti aprobase cererea prin care le sunt repartizate 8 apartamente cetăţenilor din comuna Otopeni care fuseseră demolaţi în zona Odăile (peste Şoseaua de centură) şi în spaţiul construibil al aeroportului Otopeni. Fuseseră dărâmate 15 imobile şi oamenii urmau să fie mutaţi în câteva cartiere de care nu-i lega nimic: Aviaţiei, Şulea-Ambrozie, Dristor-Răcari şi Crângaşi. Toate aceste operaţiuni de strămutare urmau să fie realizate de către ICRAL Herăstrău aflată sub controlul aparatului de partid şi de stat. ICRAL Herăstrău a coordonat întreaga operaţiune de sistematizare a comunei Otopeni.

Începând cu 1987, satul Otopenii de Sus începe să fie demolat masiv. Prin curţile oamenilor intrau responsabilii ICRAL-ului, mai ales Costică Savenco, Eugen Pleşa şi Constantin Ioniţă, tânăr activist P.C.R. din Otopeni. Ei, în calitate de instrumente ale regimului împărţeau somaţii, avertizări şi de multe ori ameninţări ducându-i deseori pe oameni în pragul disperării, totul încheindu-se cu dărâmarea efectivă a imobilelor, urmată de întocmirea unor seci şi laconice procese-verbale de predare primire şi justificare a demolării. Demolările afectează b-dul RSR, străzile 23 August, 6 Martie, Oituz, Lacul Ursului, Lacul Negru, Intr. Floare de cais, Tibles, Polonă, Petuniei, Traian etc., practic întreaga zonă centrală a comunei Otopeni. La nivelul anului 1987 zonele de demolare sunt împărţite în 3 categorii (A, B, C) şi sunt demarate construcţiile la blocurile de tipul P+2 şi P+3, cazurile de P+4 fiind rare. Dărâmarea avansează dinspre b-dul RSR spre interiorul localităţii. Sunt distruse la nivelul anului 1987 un total de 107 gospodării prezentând un procent de 10,7% din totalul preconizat. În anul 1988 numărul de gospodării distruse ajunge la 252 şi se urmărea atingerea unui plan de 2.354 de apartamente. Viitorul „oraş satelit” Otopeni urma să aibă un sediu politico-administrativ, o casă de cultură, un spital de 100 de locuri, un liceu agroindustrial şi o hală agroalimentară, toate concepute după un plan-tip, valabil pentru orice sat sistematizat din ţară. Dărâmările mergeau cu viteză şi deşi cetăţenii care de multe ori refuzau să-şi părăsească casele opuneau o rezistenţă de cele mai multe ori pasivă, de câteva ori ICRAL-ul a solicitat intervenţia Miliţiei pentru a executa unele evacuări.

Cum comentati?