Clipa

O lucrare care va transforma discursul economic

Autor: Prof. univ. dr. Paul Dobrescu • Rubrica: Sociologie politică • Ian 2015  Printează acest articol

Prof. univ. dr. Paul Dobrescu

1. O dezbatere fără date istorice

„Din când în când, domeniul economic produce o carte importantă; aceasta este una dintre ele”. Așa începe Tyler Cowen prezentarea lucrării lui Thomas Piketty Capital in the Twenty-First Century în revista „Foreign Affairs”. Este un tom aflat la loc vizibil în marile librării ale lumii, un tom dezbătut, omagiat, vândut (până în prezent s-au vândut peste 1 milion de exemplare). Nu există revistă importantă care să nu fi publicat o recenzie (de obicei favorabilă), ori măcar o referință în legătură cu această lucrare. Ne rezumăm să reproducem aprecierea lui Paul Krugman, laureat al premiului Nobel pentru economie, care vorbea de „magnifica meditație asupra inegalității” reprezentată de lucrarea menționată mai sus. „Este o carte care va schimba deopotrivă modalitatea noastră de a gândi societatea și felul de a înțelege economia”. În sfârșit, lucrarea lui Piketty este inclusă pe lista celor mai bune cărți ale anului de către publicații prestigioase, precum „The Economist”, „Financial Times”, „The Washington Post”, „Observer”, „The Independent”, „Daily Telegraph” etc., iar „Financial Times” și McKinsey i-au acordat titlul de cea mai bună carte a anului 2014.

Ce face acest tom atât de discutat și atât de respectat, care ar fi resorturile dezbaterii pe care lucrarea a declanșat-o, una din cele mai interesante dezbateri apărute în ultimul deceniu. Atrage atenția în primul rând titlul volumului, care fixează o temă fundamentală: capitalul și rolul său în acest secol. Nu a scăpat similitudinea cu lucrarea lui Marx, Capitalul, apărută cu aproximativ 150 de ani în urmă; mai ales că autorul francez dedică pagini întregi lucrării lui Marx de la care, în anumite privințe, se revendică.

Thomas Piketty, Capital in the Twenty-First Century, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, 2013.

Thomas Piketty, Capital in the Twenty-First Century, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, 2013.

Explicația de fond este legată de faptul – fundamental după opinia noastră – că Thomas Pikkety pune degetul pe o mare rană a societății contemporane: inegalitatea socială crescândă. Cum avea să declare autorul într-o discuție avută cu editorul revistei „Foreign Affairs”, inegalitatea este bună atâta vreme cât nu este excesivă. În momentul în care atinge un nivel greu de acceptat, ea devine un risc real nu doar pentru stabilitatea socială, ci și pentru dezvoltare, în ultimă instanță chiar pentru capital. În amontele inegalității se află tema centrală a societății moderne: distribuția veniturilor și a bogăției. Aceasta este tema pe care o îmbrățișează frontal volumul, anunțată chiar din prima frază: „Distribuția bogăției este una dintre cele mai dezbătute și controversate probleme. Dar ce știm noi cu adevărat despre evoluția sa de-a lungul timpului?”.

Despre inegalitate și prețul inegalității s-au publicat zeci și zeci de cărți, studii semnate de nume celebre ale economiei, de la Emanuel Saez la Gabriel Zucman sau Joseph Stiglitz. S-a vorbit mult despre faimosul procent de 1% din populația SUA care deține o mare parte din bogăția țării. Cu timpul, analiștii au realizat că 1% nu mai exprimă adecvat procesul de concentrare a bogăției în cât mai puține mâini. Mai sugestiv este procentul de 0.1% care, la nivelul SUA, înseamnă 160.000 de familii deținând, împreună, 22 de procente din bogăția Americii; sau chiar 0.01%, ceea ce înseamnă un număr de 16.000 de familii cele mai bogate, care, împreună, controlează 11.2% din totalul bogăției acestei țări. Dacă ar fi să caracterizăm - în termenii folosiți în secolul al XIX-lea - o bună parte a literaturii de astăzi consacrată inegalității, am putea spune: e plină lumea de proudhoni. În sensul că, așa cum se știe, Proudhon a strălucit în a zugrăvi în forme percutante inegalitatea și consecințele ei sociale, dar nu a ajuns să identifice cauza inegalității. Este și ceea ce îi reproșa Marx lui Proudhon.

Astăzi, Thomas Piketty, fără a spune expres acest lucru, își propune să meargă la rădăcina lucrurilor, să identifice evoluții, ciclicități, să ne spună limpede de ce lucrurile stau așa cum stau. Chiar dacă autorul precizează că „răspunsurile sunt imperfecte și incomplete”, el adaugă imediat: „Dar ele se bazează pe date comparative și istorice mult mai extinse decât cele care au stat la dispoziția cercetătorilor de până acum, date acoperind trei secole și mai mult de 20 de țări, ca și pe o nouă structură teoretică care permite o înțelegere mai adâncă a mecanismului despre care vorbim”.

Meritul cu totul aparte al demersului inițiat de Thomas Piketty este schimbarea radicală a perspectivei de analiză. Îndeobște, procesul de adâncire a inegalității este dezbătut în strânsă legătură cu diferențierile salariale, din ce în ce mai mari și din ce în ce mai importante. Piketty încorporează această direcție de cercetare într-una mult mai largă care cuprinde nu doar veniturile din muncă, ci mai ales veniturile din capital (rentă, dividente, dobânzi, profituri etc.; capitalul însuși este conceput în sens larg: capital financiar, mijloace de producție, proprietăți mobiliare și imobiliare etc.) Corespunzător, Piketty mută centrul de greutate al analizei: datele statistice privind evoluția salariilor (inclusiv sondaje privind veniturile) devin secundare comparativ cu sursa principală, registrele fiscale. Autorul francez, împreună cu colegii săi, dezvoltă o analiză istorică a evoluției inegalității pornind de la cercetarea registrelor fiscale din țările unde acestea există. De pildă, în Franța unde administrația a fost de la început mult mai centralizată, documentele de atestare a impozitelor merg până în secolul al XVIII-lea. Firește că este o muncă enormă de cercetare, de modelare, de recompunere a tendințelor, de integrare a datelor obținute într-un tablou unitar.

Thomas Piketty este foarte conștient de semnificația reală a demersului, de miza analizei. De aceea, initulează un subcapitol: Putting the Distributional Question Back at the Heart of Analysis. Autorul pare nemulțumit, chiar iritat de stadiul metodologic în care se află cercetarea inegalității. Ea nu beneficiază de avantajele unei perspective istorice, nici de o viziune cuprinzătoare și, evident, nici de date suficiente pentru a susține judecăți solide. De altfel, un subcapitol chiar așa se intitulează: Debate without data. După opinia noastră, schimbarea unghiului de analiză asupra inegalității cuplată cu o imensă activitate de cercetare istorică întinsă chiar pe secole (acolo unde existența datelor a permis acest lucru) reprezintă cei doi piloni pe care se sprijină o construcție care a generat atâta interes în rândul specialiștilor. Se pot face multe observații, cum s-au și făcut. Dar soliditatea lucrării impune. Iar concluziile sunt greu de zdruncinat.

Caracterizarea cea mai cuprinzătoare a rezultatului la care a condus efortul de cercetare inițiat de autorul francez și echipa sa vine din partea lui Paul Krugman: „Ideea cea mare din Capitalul în secolul XXI este nu numai că ne-am întors la nivelurile de inagalitate a veniturilor de la sfârșitul secolului al XIX-lea, ci că ne-am întors, totodată, la «capitalismul patrimonial» în care zonele înalte de comandă ale economiei sunt controlate nu de indivizi talentați, ci de familii dinastice”. Întrucât este o apreciere care nu poate să nu pună pe gânduri, întrucât, de fapt, volumul vorbește deschis despre o ciclicitate a fenomenului de care se ocupă – inegalitatea –, întrucât admiterea acestei concluzii generează alte și alte întrebări, ni se pare îndreptățit să insistăm asupra ei și asupra conotațiilor pe care le degajă. Și care reprezintă parte a interesului suscitat de volum în ansamblu.

2. Lecțiile lui Vautrin par valabile și astăzi

Poate cea mai importantă concluzie pe care o degajă volumul este aceasta: avem de-a face cu o ciclicitate a câștigurilor pe care le asigură capitalul (sub diferitele sale forme), iar partea care revine capitalului din valoarea creată de o societate cunoaște o evoluție sub formă de „U”. După o perioadă de câștiguri mari generate de existența capitalului, întinsă pe perioada secolelor XVIII, XIX și primii ani ai secolului XX, a urmat un interval de aproximativ 50 de ani – la mijlocul secolului trecut – în care inegalitatea a scăzut. După aceea, inegalitatea a început din nou să crească până la niveluri comparabile cu începutul secolului XX. Aflându-ne în secolul XXI, considerăm adesea că cele mai multe realități economice s-au schimbat fundamental comparativ cu secolele anterioare, că liniile de legătură dintre secolul XIX, de pildă, și secolul XXI sunt subțiri și chiar puțin edificatoare. Cercetarea intreprinsă de autorul francez pune în lumină concluzia opusă: în ceea ce privește inegalitatea, începutul de secol XXI seamănă aproape izbitor cu secolul al XIX-lea. Inegalitățile la începutul secolului în care trăim tind să ajungă din urmă nivelul inegalităților din secolul al XIX-lea. Mai mult, inegalitățile nu doar că sunt similare, ci sunt asociate cu aceeași sursă. Deținerea inegală de capital și nu plata inegală explică în mod fundamental creșterea inegalităților sociale. Bogăția moștenită continuă să reprezinte sursa marilor averi – deci a marilor inegalități – și nu munca, nu inițierea unei afaceri de succes, nu asumarea de riscuri, nu dezvoltarea unei activități cu mare solicitare pe piață. Clasa rentierilor tinde să devină o realitate economică și socială, așa cum era și în secolul al XIX-lea.

Aici Piketty face largi referiri la literatura clasică, la opera lui Balzac, Dickens sau Austin, la modul în care scriitorii din secolul al XIX-lea înfățișează rolul pe care îl are bogăția moștenită în fixarea poziției sociale. Lecțiile lui Vautrin spulberă visul lui Rastignac din Moș Goriot de a atinge poziții sociale înalte urmând o carieră. Vautrin îi face tânărului visător chiar un calcul precis care învederează că strategia succesului, strategia ascensiunii pe scara socială nu poate fi asigurată de profesie: chiar admițând că Rastignac va străluci în cariera aleasă, după mulți ani de așteptare va ajunge să aibă un venit mediocru și, cu timpul, va trebui să renunțe la a deveni cu „adevărat un om bogat”. La aceste poziții nu se poate ajunge prin muncă, prin merit, prin profesie. Nici cea mai bună carieră nu poate echivala cu avantajele pe care le aduce căsătoria cu fata unui om avut. Bogăția moștenită și nu cea produsă fixează poziția socială, apartenența la pătura cea mai bogată a Franței.

Romancierii au zugrăvit de fapt o realitate economică statistic dovedită: în perioada Belle Epoque, 1% din populația Franței deținea cam 60% din bogăția țării; în Marea Britanie același procent din populație deținea 70 de procente. Nu atât decalajul reprezenta problema acelei perioade. Ci faptul că la „vârful” societății nu se putea ajunge prin muncă și prin merit. Ceea ce rupea societatea în două nu doar din punct de vedere material, ci și moral, aspirațional. Când Vautrin îi spune lui Rastignac „este iluzoriu să crezi că succesul social poate fi atins prin studiu, talent și efort”, de fapt el legitimează întrebările pe care le formulează explicit, mult mai târziu, Piketty: atunci la ce bună munca (why work), la ce bun comportamentul moral, de ce ar fi mai puțin moral recursul la orice mijloc de a intra în posesia bogăției, inclusiv căsătoria?

Problema modului în care se distribuie avuția unei societăți nu este, cum s-ar putea crede, doar o problemă socială (se creează dezechilibre mari, greu de controlat), sau istorică, sau economică; problema distribuției reproduce esența unei organizări social economice și-i fixează valorile. În modul cum funcționează mecanismele de distribuție citim totul: cum se produce bogăția, cum se împarte, pe cine avantajează mecanismele de distribuție, ce preocupări există pentru menținerea unor echilibre, pentru consolidarea premiselor de dezvoltare ale societății. De aceea, cercetarea istorică pe care o realizează autorul francez are o semnificație mult mai largă decât completarea unui tablou, oricât de exhaustiv ar fi el, privind mersul inegalității. Piketty nu se limitează la o simplă diagnoză a efectelor bolnave ale capitalismului. Într-un dialog constant – uneori implicit alteori explicit – cu paradigmele clasice de interpretare a distribuirii bogăției, el intenționează să construiască o teorie de ansamblu a capitalismului, să ofere o descriere a modului în care va evolua capitalul în secolul în care trăim: „Dinamica acumulării private a capitalului conduce inevitabil la concentrarea sa în câteva mâini, așa cum a crezut Marx în secolul al XIX-lea? Or forțele de echilibrare ale creșterii, competiției și progresului tehnologic conduc în fazele mai târzii ale dezvoltării la reducerea inegalității și la o armonie mai mare între clase, așa cum Simon Kuznets a considerat în secolul al XX lea?”.

3. Creșterea inegalității: excepția sau regula?

Lucrarea a generat atâta interes și pentru că ea oferă multe motive de meditație pe marginea unor teme esențiale ale societății de astăzi. Autorul oferă unele răspunsuri dar lasă loc și cititorului să-și formulaze propriul răspuns, propriile observații. Prima dintre acestea se referă la ceea ce autorul numește U shaped curve, curba sub formă de „U” pe care a urmat-o inegalitatea. Cu întrebarea centrală: ce reprezintă perioada cuprinsă între izbucnirea primului război mondial și anii 70 ai aceluiași secol – deci perioada de descreștere a inegalității – regula sau excepția? În alți termeni, capitalul are tendința de a acumula fără întrerupere din ceea ce creează o societate – și aceasta ar putea fi regula, din moment ce ea revine și la sfârșitul secolului XX și începutul celui de-al XXI-lea? În acest caz, ar intra în funcțiune paradigma marxistă privind acumularea fără întrerupere care duce la o mărire tot fără întrerupere a inegalității și, în cele din urmă, la explozie socială. Piketty nu pare să accepte această perspectivă, deși subliniază cât este de greu să controlezi adâncirea inegalității.

Contrabalansul la o asemenea tendință ar putea fi reprezentată de teoria lansată de Kuznets și care a părut că explică situația intervenită la mijlocul secolului al XX-lea. Kuznets vorbește despre un alt fenomen, despre un „traseu echilibrat al creșterii”, în care variabilele cheie evoluează cam în același ritm. Nu pot apărea mari decalaje interne, pentru că ar fi afectată creșterea. Sistemul își găsește propriile echilibre. Mersul inegalității, potrivit lui Kuznets, ar lua mai degrabă forma unei linii cu suișuri și coborâșuri. La început, în secolul XIX, procesul de industrializare a favorizat creșterea inegalității și pentru că o mică parte a populației era pregătită să-și însușească și, mai ales, să beneficieze de „fructele” creșterii economice. În prima parte a secolului XX, condiția socială a creșterii economice – în primul rând o forță de muncă instruită și calificată – a făcut ca distribuția valorii create să includă și alte criterii, iar inegalitatea să scadă. Problema fundamentală aici este: de ce a început să crească inegalitatea în anii 80. Mai accentuat în SUA, dar tendința este prezentă în toate statele dezvoltate?

Thomas Piketty nu este în deplin acord nici cu explicația autorului american. El încearcă să construiască un mecanism explicativ având în centru ceea ce numește „forțe de convergență” și „forțe de divergență”. Dinamică distribuției bogăției conține mecanisme care împing, alternativ, fie către o creștere a inegalității (forțe de divergență), fie către o reducere a ascesteia (forțe de convergență, între care, la loc de frunte, este situată difuzarea tot mai largă a cunoașterii, creșterea calificării; în cele din urmă acestea nu scad neapărat inegalitățile, ci le fac mai „meritocratice”, mai puțin statice etc). Aici interesează foarte mult forțele de divergență pentru a ne putea explica de ce inegalitatea a început să crească de la sfârșitul secolului trecut și a atins niveluri similare cu cele din secolul al XIX-lea. O mențiune este foarte importantă: accentuarea inegalității în ultimele decenii ale secolului trecut se datorează „unor shift-uri politice” care au avut repercusiuni directe în domeniul taxării. Se știe, epoca inaugurată de Ronald Reagan și Margaret Thatcher au dus la o relaxare fiscală și la o reducere a impozitelor pe profit, cu deosebire a taxelor diverselor companii; în cele din urmă, toate aceste măsuri au avantajat foarte mult capitalul, cu deosebire marile bogății.

Contribuția de fond a autorului constă în relevarea unui adevărat driver al inegalității, care a fost până acum puțin cercetat și oricum neglijat în analizele consacrate acestei teme. Anume, raportul dintre rata de amortizare a investiției ( adică r) și cea de creștere economică (rate of growth, adică g). Rata de amortizare este de obicei mai mare decât cea de creștere economică, fapt fixat într-o formulă simplă r > g. Dacă acest dezechilibru se menține pe o perioadă mai mare, atunci el prilejuiește o acumularea de bogăție la polul reprezentat de capital. Așa s-au întâmplat lucrurile în partea a doua a secolului al XIX-lea, care a prilejuit o puternică spiralare a inegalității, o concentrare impresionantă a bogăției provenite din existența capitalului. O măsură a acestei evoluții este reprezentată de mărimea agregată a bogăției private în raport cu venitul național. La sfârșitul secolului al XIX-lea bogăția privată la nivelul Europei era de șase-șapte ori mai mare decât venitul național anual generat de economia sa. Acest raport dintre rata de amortizare a investiției și ritmul de creștere explică și ceea ce s-a întâmplat în perioada reprezentată de „Cele trei decenii glorioase” (1945-1975). În acest interval, ritmul de creștere fiind mult mai mare, s-au creat condiții ca rata care a revenit capitalului să rămână constantă sub aspect procentual, dar să fie mai mare în mod absolut. Pe ansamblu, raportul a fost echilibrat.

Începând cu sfârșitul anilor 70 inegalitatea a început să crească pentru că începe o perioadă de scădere a ritmului de creștere economică. Când creșterea este modestă, proprietarul nu renunță la profit. Vrea să-și conserve câștigul. Cum valoarea nou creată este prin forța lucrurilor mai mică, atunci și partea care rămâne să se distribuie forței de muncă este mai mică. Inegalitatea crește automat, polarizarea se accentuează. Corelația dintre rata de amortizare economică și cea de creștere economică este cu atât mai importantă în perioada actuală, în care ritmul de creștere economică în toată lumea dezvoltată nu este deloc ridicat. Mai ales în Europa. Cîștigul capitalului rămâne însă înalt, nu se adaptează la o perioadă marcat de dificultăți. De aceea, deși a fost criză, deși lumea dezvoltată a traversat un adevărat seism economic, capitalul a continuat să câștige la fel de mult, ceea ce a condus, în final, la creșterea inegalității. La începutul secolului XX, zecimea cea mai bogată a societății deținea între 45-50 la sută din venitul național, pentru ca la mijlocul secolului, aceeași populație să nu mai dețină decât 30-35 de procente. In anul 2010, aceeași zecime cea mai bogată a ajuns să câștige din nou 45-50 la sută din avuția nou creată. În felul acesta, evoluția sub formă de U se completează: începutul secolului XXI reprezintă din punct de vedere al distribuirii bogăției o revenire la secolul XIX. Forțele de divergență au triumfat asupra celor de convergență. Potrivit analizei, secolul actual va evolua sub semnul acestei paradigme.

Care ar fi soluția? Impozitul progresiv, aplicat chiar la scară globală. Soluția a stârnit multe reacții, chiar ironii. Întotdeauna soluțiile au polarizat cititorii. Este, dacă vreți, o soluția pe care am putea-o numi pașnică. Este, dacă vreți, unul din punctele care îl diferențiază net pe Piketty de Marx. Impozitul bine gândit ar putea preveni explozia socială pe care o prevedea Marx. Ar putea reprezenta soluția la o problemă structurală a capitalismului dezvoltat. Nu doar dezechilibrul care se instalează între cele două tipuri de venituri (veniturile asociate cu existența capitalului și cele provenite din muncă) este preocupant. Poate mai îngrijorător apare faptul că acumularea de bogăție a capitalului pare de neoprit.

Pentru a păstra acuratețea analizei, se cuvin făcute două precizări. Rolul exercitat de capital este încă foarte important atunci când vorbim despre inegalitatea la vârf, despre veniturile realizate de procentul mic al celor care dețin proprietăți mari (și venituri mari). În al doilea rând, se poate ridica obiecția: în zilele noastre, diferențele mari de venituri să realizează și prin intermediul salariilor, al bonusurilor foarte mari primite de șefii de corporații, de executivii din bănci, din diverse fonduri mutuale etc. Deci decalajele de venituri nu ar mai proveni din existența proprietății, ci din ocuparea unor funcții extrem de bine plătite, care pot prilejui acumularea unor băgății considerabile. Într-adevăr, Vautrin ar fi astăzi pus în dificultate dacă ar fi să-l sfatuiască pe Rastignac cum să procedeze: să se căsătorească cu fata unui om foarte bogat sau cu fata unui șef de bancă? Piketty se ocupă pe larg de salariile și bonusurile executivilor din bănci și corporații; sunt venituri care le apropie, ca factură, de rentă, pentru că sunt fixate arbitrar și nu sunt corelate cu rezultatul, cu performanța. Ele „curg”, ca și renta. O dată constituită pe baza acestui nou tip de venit enorm, bogăția este transmisă tot ca moștenire și nu face decât să consolideze „capitalismul patrimonial” de care vorbește Piketty.

Jeff Gilette, Fireworks, 2010.

Jeff Gillette, Fireworks, 2010.

4. „Trecutul să nu devoreze viitorul”

Cum spuneam, lucrarea dezvoltă multe teme de meditație, corelate fără îndoială cu tema centrală. De pildă, ea unește și revarsă întreaga analiză a distribuției bogăției într-o analiză mai amplă privind factorii dezvoltării contemporane. Alături de populație și tehnologie, capitalul este un factor esențial al dezvoltării. Observația de fond pe care o regăsim în lucrare este că dintre factorii care alimentează dezvoltarea menționați mai sus, societăților dezvoltatea le-a rămas doar capitalul. Poate și de aceea este așa de mult accentuat, pentru că este singurul care a rămas în picioare. Iată cum fixează autorul francez acest adevăr: „Importanța capitalului în țările bogate este datorată în primul rând faptului că se confruntă cu o încetinire atât a creșterii productivității cât și a creșterii demografice, totul fiind cuplat cu existența regimurilor politice care favorizează capitalul privat”.

Dacă vom privi la societatea contemporană prin prisma acestei afirmații, vom avea cu siguranță o înțelegere mai largă și mai adecvată. Vom descoperi că societatea afluentă are nu doar constrângeri obișnuite. Ea este într-un adevărat impas. Din cele trei forțe principale de propulsie, dacă ni se permite din cele trei „motoare” care alimentează viteza de înaintare a societății de astăzi, ea nu poate folosi la capacitate maximă decât unul, cel reprezentat de capital. Care este reacția într-o asemenea situație critică? Reacția normală, rațională este să protejezi acest „motor”, pentru a-l putea folosi cât mai mult și a-i valorifica întregul potențial. Trăim într-o epocă în care presiunile sunt mari. Cursa competitivității este din ce în ce mai aspră și neiertătoare. În aceste condiții, tentația societății dezvoltate este de a supralicita importanța capitalului (factorul principal care i-a mai rămas la îndemână), de a-l transforma într-un factotum, deși el este condamnat să rămână doar parte. Ceea ce numim astăzi financializare este expresia supralicitării rolului pe care îl are de jucat capitalul, reprezintă o încercare de a organiza societatea din perspectiva intereselor și pe baza logicii proprii capitalului.

Merită să insistăm puțin asupra ultimei aprecieri din citatul reprodus cu câteva rânduri mai sus: „regimurile politice care favorizează capitalul privat”. Tema capitalului, a stimulării sau favorizării sale este gingașă prin natura ei. Iar autorul este prudent. Chiar în fața acumulării bogăției prin intermediul capitalului, el precizează: „nu spunem că este bine sau rău”. Pentru că, în cele din urmă, capitalul este vital în orice proces de dezvoltare. Când își exprimă Piketty „divergența”? Când dezechilibrele se instalează pe termen lung și devin greu de controlat. Motivele sunt economice, dar ele se revarsă în albia mare a procesului de dezvoltare. Ele împiedică, obstrucționează dezvoltarea. Atunci când bogăția moștenită devine supradimensionată în raport cu cea obținută din muncă, atunci se instalează o perioadă tristă: trecutul poate devora viitorul. Dorința autorului fiind ca „trecutul să nu devoreze viitorul” iar acumularea de bogăție moștenită să nu favorizeze „o alunecare spre oligarhie”.

5. „Democrația să câștige controlul asupra capitalismului”

Fraza cu care se încheie lucrarea, înainte de concluzii, ni s-a părut iarăși plină de înțeles pentru o receptare echilibrată și în toate registrele sale a lucrării: „Dacă democrația va fi să recâștige într-o bună zi controlul asupra capitalismului, va trebui început cu recunoașterea faptului că instituțiile efective care întruchipează democrația și capitalismul au nevoie să fie reinventate iarăși și iarăși”. Aprecierea trimite lumini edificatoare asupra altei problematici foarte importante: raportul dintre capitalism și democrație, temă centrală a evoluției societății dezvoltate în ultimele secole. Întrucât capitalismul și democrația s-au dezvoltat oarecum simultan în cadrul societății occidentale, noi am presupus că ele sunt neapărat prezente în evoluția acestei societăți și, neapărat, într-un raport de echilibru de la sine înțeles. Or atât în secolul trecut, cât și la începutul celui prezent, de multe ori capitalismul – simbolizat de puterea capitalului – a exercitat o influență preponderentă asupra democrației și a „supus” într-un fel mecanisme și instituții democratice. Când vorbim de acumularea fără întrerupere a bogăției pe baza de capital nu putem evita această temă centrală: raportul între capitalism și democrație.

Un rol esențial, după opinia noastră, în menținerea în echilibru a capitalismului cu democrația îl are statul. Statul este discutat de ani buni în termeni cu totul neîncăpători: stat mare, stat mic, stat care cheltuie mult sau puțin etc. Statul este interfața dintre capitalism și democrație. Statul este principala pârghie care poate – repetăm care poate – ține în frâu capitalul. Acest lucru se discută puțin. Este o construcție menită să le tină în echilibru pe amândoua. De ce neoliberalismul atacă statul? Ca să poată da frâu liber capitalului. Capitalul știe că statul reprezintă frâna lui. De aceea, neoliberalismul, ca expresie a intereselor marelui capital, atacă în primul rând statul.

Dacă nu-l poate supune, atunci capitalul îndatorează statul. Și, în felul acesta, îi amputează nu doar puterile, ci și prestigiul. Un stat îndatorat, care trebuie ajutat din când în când cu bail-out-uri pentru a supraviețui, este imaginea unui tip de neputință. De faliment managerial. Deși ar trebui mereu subliniat că multe din statele confruntate cu dificultăți au preluat pierderile produse în sectorul privat, cu deosebire în bănci. Deci statul este folosit de interese private în dublu scop: mai întâi pentru a acoperi propriile pierderi și pentru a le socializa, adică a le trece pe umerii tuturor cetățenilor. Fără un stat puternic și inteligent, democrația se află lipsită de apărare în fața capitalului și a capitalismului. Pentru că ar fi lipsită de instrumentul fundamental cu care să poată controla evoluția capitalului, inclusiv a bogăției și a mecanismelor de distribuție a acesteia.

Este o cercetare fundamentală despre o temă fundamentală a societății moderne. Este o lucrare care transformă discursul despre inegalitate și distribuția bogăției. De acum nu se va mai putea face abstracție de perspectiva pe care o consacră Thomas Piketty. Este aspirația maximă a oricărei lucrări de excepție.



Tyler Cowen, Capital Punishment, Why Global Tax and Wealth Won’t End Inequality, „Foreign Affairs”, May-June 2014.

Thomas Piketty, Capital in the Twenty-First Century, The Belknap Press of Harvard Press, Cambridge, Massachusetts London, England, Introduction, 2014.

Paul Krugman, Why We’re in a New Gilded Age, „The New York Review of Books”, April 10.

Thomas Piketty, op. cit., p. 1.

Forget the 1%. It is the 0.1% who are really getting ahead in America, „The Economist”, November 8th 2014, p. 71.

Idem

Paul Krugman, Why We’re in a New Gilded Age, „The New York Review of Books”, April 10.

Thomas Piketty, op. cit., p. 1.

Thomas Piketty, op. cit. p. 42

Thomas Piketty, op. cit. p. 570.

Cum comentati?