Regele Lear pare un basm românesc pentru toate vârstele, dar, prin ceva anume, devine foarte important peste veacuri. Seamănă izbitor cu Sarea în bucate de Petre Ispirescu, basmul cu cele trei fete de împărat care au ajuns la vârsta când sunt silite să facă declaraţii de dragoste tatălui.

Regele Lear, povestea cu cele trei prinţese care îşi aruncă tatăl în disperare, a devenit unul dintre textele europene fundamentale, mereu reluat, recitit şi reprezentat. Cine este Lear? iată întrebarea. Este tatăl îndrăgostit pe care trădarea iubitei sale mezine, Cordelia, îl scoate din minţi? Ce resorturi se declanşează în comportamentul acestui rege fără regină care este şi tatăl şi mama celor trei fete ajunse femei. Unde este mama lor? Să fie un personaj pierdut în graba redactării sau o intenţie literară secretă? Pare că Lear nu doar le-a procreat, ci le-a şi născut tehnic, atât de mare îi este disperarea. Cum se explică tăcerea Cordeliei? De ce este posomorâtă şi atât de tăcută încât provoacă un război civil? Pare că cineva i-a tăiat limba ca în Titus Andronicus. Pe cine urăşte, pentru că în mod sigur urăşte pe cineva. Pe regele-tată, nu. În mod sigur pe surorile ei prefăcute cărora le administrează o lecţie ce va sfârşi în dezastru.

Cu spectacolul său de la Teatrul Bulandra, Andrei Şerban s-a radicalizat, hotărând că întreaga societate din Regele Lear este feminină. Ideea a făcut mare vâlvă deşi a apărut abia la doi ani după ce Tompa Gabor, la Teatrul Maghiar din Cluj-Napoca, punea în scenă O scrisoare pierdută cu aceeaşi “inovaţie”. Sigur, sute de ani în şir femeile nu au avut dreptul să urce pe scenă iar în teatrul japonez rolurile de femei sunt interpretate şi astăzi de bărbaţi travestiţi. Să fie vorba de reparaţia unei nedreptăţi seculare? Parcă nu ajunge. Şi totuşi, de ce Regele Lear numai cu femei când sunt atâtea roluri grase pentru bărbaţi? Ca regizor trebuie să renunţi la o mare şansă acceptând acest risc mai ales că viaţa teatrală bucureşteană avea destule oferte pentru o distribuţie copioasă. Să ne gândim doar la Mircea Albulescu în rolul titular. Oricum, ideea “matriarhală” a făcut atâta vâlvă încât a reuşit să aducă pe aceeaşi scenă (Grădina Icoanei) câteva dintre cele mai autentice actriţe din Bucureşti (Mariana Mihuţ, Dana Dogaru, Ada Navrot, Ioana Macaria, Virginia Mirea, Daniela Nane ca să nu mai vorbim şi de distribuţia dublă) sau pe cale de a deveni (Emilia Bebu, Ilinca Manolache, Irina Ungureanu). După cum ne aşteptam, spectacolul funcţionează excelent mai ales în părţile lui naturale, netravestite: Daniela Nane (Goneril) şi Irina Ungureanu (Regan). Şi, desigur, omniprezentă, Mariana Mihuţ. Dar, de fapt, de la cele două surori îşi trage spectacolul lui Andrei Şerban energia şi autenticitatea. Aceste frumoase femei monstruoase (este o performanţă a Irinei Ungureanu să fie egală cu Daniela Nane, “rivalitate” care, probabil, o pune în mişcare) spun marele adevăr pe care ni-l transmite Shakespeare şi nu ipocrita tragedie a regelui. Lumea seamănă cu ele, nu cu viaţa sfinţită la care face apel de-a surda omul tragic. Shakespeare conduce atât de atent desfăşurarea subiectului încât conflictul dintre părinţi şi copii îşi impune singur morala. Nu Cordelia, imaginea pură a iubirii dezinteresate le va pedepsi pe surorile ingrate, ci ele se autosuprimă. Este răul care se întoarce împotriva lui însuşi ca un şarpe ce îşi devoră coada. Parcă asişti, în final, la o dramă psihologică modernă.

S-a muncit mult şi efectul este pe măsură. Un zid din fundal se face bucăţi când regele Lear îşi ia lumea în cap alungat şi de Regan, şi de Goneril. Totul arată, în partea a doua, ca ruinele Gemenilor din 11 septembrie. Dar este o piesă despre masculi, iar masculii lipsesc. Cum să o crezi pe Rodica Lazăr care îi pupă pe toţi şi lasă urme de ruj că le călăreşte pe ambele surori când ea este o biată trestie gânditoare care se clatină pe picioare ca şi cum ar fi după o cură de slăbire? Te simţi ca la operă când soprana de o sută de kilograme cântă rolul graţioasei Cio Cio San. Singurele care fac faţă masculinităţii, fără să se prefacă cu jeturi de urină ca celelalte, sunt Mariana Mihuţ, Ada Navrot (Kent) şi Ioana Macaria (Cornwall). Dar nu se spune, oare, că pe femei trebuie să le crezi doar pe jumătate? Aşa că le credem pe toate. O excepţie care nu e nici bărbat, nici femeie, pentru că joacă seminudă rolul lui Edgar, fiul lui Gloucester, apoi Tom Nebunul este Emilia Bebu. Într-un spectacol de la Sankt Petersburg, toţi deposedaţii în frunte cu Lear joacă finalul în pielea goală ceea ce nu este câtuşi de puţin supărător, dimpotrivă, pentru că oferă de-a gata toată viziunea regizorului Lev Dodin. Căderea regalităţii este cum nu se poate mai elocventă. În prima parte, aceea a disperării filiale, Emilia Bebu cu ochii mari încercănaţi (machiaj la vedere, bine făcut pentru acest gen de spectacol) este încarnarea umilinţei, dar, în final, devine un fel de killer feminin din filmele americane de duzină. Într-un final care nu se mai finalizează, Regele Lear este “adulterat” cu Titus Andronicus. Nu numai că Gloucester este orbit, dar Cornwall şi Regan îi înghit globii oculari însângeraţi cu o poftă scandaloasă. Din acest moment, spectacolul se dezarticulează şi raţionamentele se transformă în enunţuri. Vine finalul în care moare Lear şi Cordelia, în poziţie verticală, cu degetul pe buze: the rest is silence. Lumea se regrupează în fundal şi salută speranţa unor vremuri mai bune. Şi totuşi, de ce Lear cu femei?