O fericită coincidenţă a făcut ca a 50-a aniversare a naşterii lui Dan Puric să coincidă cu sărbătorirea unui deceniu de la crearea Trupei Passe Partout, copilul de patimă şi suflet al artistului.

În acest context, doresc să mărturisesc că ori de câte ori asist la un spectacol al lui Puric sau al Trupei sale, în final, mă simt purificat, plutind parcă într-o lume plasată sub semnul frumosului, mă-ncumet să spun, chiar al sublimului. Acest sentiment, această trăire are poate şi o explicaţie.

Încep prin a evoca puritatea privirii lui Dan Puric, care vine de undeva din albastrul infinit al straturilor rarefiate ale atmosferei, din acel nimb vaporos al temporalităţii, cum spunea Cioran. În această puritate apar uneori sclipiri încărcate de tragism ce-şi trag seva fie din personaje shakespeariene, fie din grandoarea utopică a spiritului cavaleresc al lui Don Quijotte.

Dar geniul artistului este de-a fi inventat un limbaj în care este valorificată la maximum puterea de comunicare a trupului, unde anatomia devine limbaj. Aşa cum chiar Dan Puric ni se destăinuie, este vorba de un nou canal de comunicare, dincolo de cuvânt, de un limbaj misterios asemănător muzicii, o comunicare profundă, rapidă şi fără echivoc… ce pluteşte imponderabil şi fără nume între Pantomină, Teatru, Dans, Teatru Gest şi ceva pe deasupra.Acest limbaj s-a zămislit misterios în sufletul artistului din visele sale adunate de-a lungul timpului. Aşa cum Arlechino nu vorbeşte limba italiană, ci acea arlechină, Dan Puric vorbeşte propria sa limbă.

Cu acest limbaj pe care îndrăznesc să-l numesc incantaţie, Puric ne-a dăruit, timp de aproape două decenii, o serie de miracole, cum ar fi, de pildă: Pantomimia, Toujours l’Amour, Costumele, Made in Romania, Hic sunt leones, Cei 150, Don Quijotte. În acest prodigios act de creaţie, Dan Puric a beneficiat şi de copilul său de patimă şi suflet, Trupa Passe Partout, circa 30 de tineri actori, modelaţi după chipul şi asemănarea artistului. Aceştia au reuşit să-şi însuşească limbajul universal de dincolo de cuvânt al maestrului, depăşind total stadiul de executanţi. Referindu-se la trupă, Puric spunea: Eu nu sunt un regizor, eu sunt un om care îşi îndeplineşte visele cu ajutorul unor îngeri.

Nu pot să-nchei aceste rânduri fără a aminti şi sublinia semnificaţia profundă a spectacolului Cei 150, prezentat în 2003 de Trupa Passe Partout pe scena Teatrului Naţional I. L. Caragiale, din Bucureşti, pentru a marca 150 de ani de existenţă ai acestei importante instituţii de cultură. Artistul a dorit să spună lumii minunata poveste a teatrului românesc.

De ce?

… Mi-am dat seama că această istorie a Teatrului Naţional se suprapune cu istoria modernă a ţării şi că e participativă la evenimentele de formare ale neamului românesc şi că personalităţile care s-au perindat prin Teatrul Naţional au creat ceea ce se numeşte identitatea, acea suprastructură care a coagulat mai bine infiinţarea lui… Istoria Teatrului Naţional nu se poate separa de Istoria neamului…

În valurile nefericitei istorii ale acestui neam, din destinul lui parcă nedrept, s-au născut minunile teatrului românesc. Iar una dintre minuni a fost că acela care din umbră şoptea textul actorilor pe prima scenă a ţării va deveni sufleurul Conştiinţei Naţionale.

Şi de aceea istoria Teatrului Naţional parcă e cuprinsă în murmurul lui Eminescu: «Dumnezeul poporului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar». Această poveste vreau s-o spun lumii, exclamă Dan Puric.

Şi a spus-o magistral, aş adăuga eu, adresându-i totodată urarea strămoşilor noştri latini: VIVAT! CRESCAT! FLOREAT!