Clipa

Două debuturi promițătoare

Autor: Prof. dr. Dana Duma • Rubrica: Film • Ian 2014  Printează acest articol

Prof. dr. Dana Duma

Cu toate că 2013 ar fi putut să fie un an mai slab pentru cinemaul românesc (nu pentru că cifra 13 e ghinionistă, ci pentru că sectorul cultură e afectat de criza economică), la ora bilanţului descoperim din nou motive de optimism. A fost anul în care un film românesc (Poziţia coplului de Călin Peter Netzer) a câştigat Ursul de Aur la Berlin şi actriţa sa principală, Luminiţa Gheorghiu, a fost nominalizată la Premiile Academiei Europene de film (Oscarul european). Trofeele prestigioase au tot venit pe parcursul anului, de la Premiul Special al juriului la Festivalul de la Roma (pentru Quod erat demonstrandum de Andrei Grusznitzki) la Premiul al treilea al secţiunii Cinéfondation, câştigat la Cannes de scurtmetrajul În acvariu de Tudor Jurgiu. A fost anul norocos al junelui autor care a debutat de curând şi în lungmetraj,  filmul său Câinele japonez fiind, alături de Matei copil miner de Alexandra Gulea, una dintre cele două opere prime promiţătoare ale lui 2013. Cele două au în comun tema familiilor afectate de masiva deplasare a românilor pe alte meleaguri, în căutare de lucru.

Cainele japonez

Pelicula lui Jurgiu (avându-l ca producător pe Tudor Giurgiu, de numele căruia îl desparte pe regizor numai o literă) nu se îndepărtează prea mult de estetica realistă a noului cinema românesc. Deşi rămâne fidel tehnicilor de bază (cadre lungi, lumină şi decoruri naturale, sunet diegetic), Câinele japonez nu îmbrăţişează formula „poveştii în timp real”, nu cultivă sentimentul urgenţei, prin situaţii care se cer rezolvate imediat. Este povestea lui Moş Costache, un bătrân văduv care a pierdut totul la recentele inundaţii şi asupra căruia cei din administraţia satului fac presiuni pentru a-şi vinde o bucată de pământ. Eroul, un fel Moromete al zilei de azi (sugestie întărită de distribuirea lui Victor Rebengiuc , interpretul eroului născut din imaginaţia lui Marin Preda în ecranizarea lui Stere Gulea) rezistă ofertei şi tergiversează decizia. Venirea fiului care trăieşte de câţva ani în Japonia, însoţit de soţia şi copilul cu ochi bridaţi, aduce cu sine reconsiderarea situaţiei, şi reaşezarea relaţiei patern-filiale, fracturată de emigrare. Felul în care morocănosul vârstnic se obişnuieşte cu noua familiei e descris cu răbdare, fără accente didactice, cu paranteze comice (beţia la cârciuma din sat) sau tandru-ludice (tatonările de împrietenirea ale bunicului cu nepotul). Privirea asupra microcosmului familial nu ocoleşte tabloul general al satului, cu ritualurile sale eterne întrerupte de ecourile modernităţii, incursiunea filmului lui Jurgiu în lumea rurală aducând o binevenită evadare din universul citadin al noului cinema românesc, însoţită de o îmbogăţire tipologică mult aşteptată. Numai Morgen de Marian Crişan s-a mai încumetat să restituie cinemaului nostru culorile şi sunetele autentice ale vieţii la ţară, captate cu instrumentele cinematografice cele mai potrivite. Operatorul Andrei Butică materializează intenţiile regizorului care lucrează cu mijloace austere, dar foarte eficiente. Distribuţia din care mai fac parte Şerban Pavlu (fiul), Kanna Hashimoto (nora) şi Toma Hashimoto contribuie eficient la configurarea unui peisaj uman complex, autentic, ataşant.

Matei Copil Miner

Celălalt debut promiţător în lungmetraj este Matei, copil miner de Alexandra Gulea. Nume cunoscut de pe genericul serialului de televiziune Hacker (2003), regizoarea Alexandra Gulea porneşte, în primul ei lungmetraj de ficţiune, în direcţia cinemaului cu serioasă miză socială şi morală. Absolventă a Şcolii Superioare de Arte Vizuale de la Paris şi a Şcolii de film de la München, ea şi-a dedicat o bună parte din filmografie documentarului, cu rezultate remarcate precum Dumnezeu la saxofon, dracul la vioară (2004) sau Azi eram frumoasă, jună (2007). Ea  a semnat montajul documentarelor de lungmetraj Asta e şi Podul de flori, regizate de soţul ei, Thomas Ciulei, şi al lungmetrajelor de ficţiune Weekend cu mama şi Sunt o babă comunistă realizate de tatăl ei, Stere Gulea. Pornind de la cazul real al unui copil fugit de acasă cunoscut în Gara de Nord, cineasta construieşte povestea lui Matei Negură, un elev din Valea Jiului lăsat de părinţii care lucrează în Italia în grija bunicului. O farsă făcută profesoarei de română ia o turnură dramatică şi, după o pedeapsă disproporţionată fuge de acasă, refugiindu-se mai întâi la o stână , pentru a se aventura apoi în Bucureştiul plin de pericole şi tentaţii. Desigur, călătoria devine una iniţiatică şi incursiunea în „măruntaiele” Muzeului Antipa, ghidată de un muzeograf gentil, îi hrăneşte pasiunea pentru ştiinţele naturii, devenind episodul luminos care împiedică instalarea melodramei. Eroul nu este însă scutit de experienţa morţii (mai precis a bunicului), relatată cu sobrietate şi cu voinţa de a descrie cu empatie, fără accente „mizerabiliste”, a vieţii cartierului mineresc cu blocuri scorojite din Uricani. Imaginea semnată de germanul Reinhold Vorschneider înnobilează peisajul prin cadre şi ecleraje picturale. Voinţa de realism se sprijină pe caracterul documentar (descriere fidelă de mediu, actori neprofesionişti), uneori însă în dauna reliefului psihologic al personajelor (vezi mai ales mama venită din Italia pentru a-l duce cu ea pe Matei). Construcţia narativă e însă bine articulată (cu o structură circulară) iar interesul pentru problemele sociale ale României de azi nu este mimat. Cu toate imperfecţiunile sale, filmul Matei, copil miner sugerează o direcţie a cinemaului nostru ce se cere continuată, de Alexandra Gulea dar şi de alţi cineaşti.

Cum comentati?