Clipa

Sunt o babă comunistă

Autor: Prof. dr. Dana Duma • Rubrica: Film • Oct 2013  Printează acest articol

Prof. dr. Dana Duma

Unul dintre cele mai bune titluri de roman românesc a fost împrumutat de recentul film al lui Stere Gulea, care preia şi o parte din materia narativă a sursei literare. Distanţa pe care şi-o ia, totuşi, faţă de cartea mult-premiată a lui Dan Lungu i-a atras cineastului genul de obiecţii care apar deseori în cazul adaptărilor cinematografice. Pelicula Sunt o babă comunistă reactivează discuţiile despre provocarea ecranizărilor, care pune regizorilor şi criticilor problema fidelităţii.

Într-un inspirat joc de cuvinte, criticul american Dudley Andrews spunea că ar trebui să luăm în considerarea mai degrabă fertilitatea decât fidelitatea în procesul de transformare a unei naraţiuni literare într-una cinematografică. Din această perspectivă, propunerea lui Stere Gulea este acceptabilă mai ales pentru că el îşi formulează propriul discurs relatând povestea Emiliei, o muncitoare la pensie care îşi exprimă nemulţumirile în legătură cu felul cum evoluează societatea noastră în post-comunism. Unii comentatori i-au reproşat cineastului că discută cu prea multă lejeritate problema celor care privesc nostalgic înspre trecut, fără a observa distanţa ironică pe care autorul o marchează. Detractorii nu observă cum cheia de interpretare este livrată de rostirea cu autoironie a propoziţiei „sunt o babă comunistă”, tonul marii actriţe Luminiţa Gheorghiu nelăsând loc de confuzie. Cei care judecă „mesajul” filmului cu instrumente ale analizei literare şi reproşează ratarea ocaziei de a lansa premisele unui „proces al comunismului” tind să încurajeze tezismul şi ignoră specificul artei cinematografice .

Modificările operate de Stere Gulea împreună cu co-scenariştii săi faţă de roman sunt inspirate: povestea din 1992 a fost adusă în anul 2010, pentru a nu forţa actualizarea, iar convocarea Emiliei ca figurantă şi consultantă a unui unui film realizat în oraşul fostă mândrie a industriei socialiste e un firesc declanşator al amintirilor din tinereţe. Dacă fata venită de la ţară a crezut sincer că a făcut un pas înainte în viaţă devenind muncitoare şi s-a bucurat de apartamentul primit la bloc, femeia matură îşi aduce brusc aminte de senzaţia permanentă de teamă, chiar şi în momentele când glumea cu colegii şi de umilinţele la care a fost supusă atunci când, aleasă pentru a da mâna cu Ceauşescu, în vizita prin secţii, a fost izolată de familie, câteva zile, pentru a nu deveni purtătoare de microbi. Dacă distanţa dintre trecut şi prezent este marcată de trecerea de la pelicula color la alb-negru, această alternanţă nu aduce cu sine o opoziţie simbolică bine-rău.

Sunt o babă comunistă

Eroina are nostalgia timpului personal trecut (al tinereţii) şi nu al celui istoric (al comunismului). Deşi reaminteşte celor reuniţi cu ocazia unui prânz în familie lucrurile bune”dinainte” (locuinţe în blocuri şi locuri de muncă) şi observă cu tristeţe degradarea oraşului(foarte bine ales decorul distopic al fostului combinat din Călăraşi) de acum, Emilia nu e o propagandistă a fostului regim. Iar venirea în concediu a fiicei din America împreună cu logodnicul ei , viitori tineri părinţi rămaşi fără loc de muncă în plină criză economică, nu intenţionează o antiteză care demonizează capitalismul. E mai degrabă un context care probează soliditatea relaţiei părinţi-copii, în care spiritul de sacrificiu al eroinei este relevat fără emfază. Felul cum ea şi soţul ei decid să-şi cedeze apartamentul la bloc unui cămătar chinez, pentru a obţine cei 15.000 de dolari necesari pentru plata ratelor apartamentului din America apare ca un gest natural. Iar retragerea la ţară a părinţilor fericiţi că au putut face un lucru bun pentru fiica lor este filmat, inspirat, ca un nou început, de camera mânuită cu măiestrie de Vivi Drăgan Vasile, vechiul colaborator al lui Stere Gulea la antologicul Moromeţii.

Regizorul îşi confirmă reputaţia de maestru al nuanţelor, mai ales în descrierea relaţiei de complicitate a părinţilorsau a micilor momente de confesiune mamă-fiică, excelent interpretate de Luminiţa Gheorghiu şi Ana Ularu. Umorul este şi el un aliat de nădejde în strategia de evitare a accentelor didactice, cu rezultate notabile în scene ca aceea a carnetului de partid ascuns în dosul icoanei sau a tranzacţiilor dintre Emilia şi sora ei care încearcă să-i vândă gadget-uri chinezeşti (savuroasă compoziţie a Ancăi Sigartău). Depăşind atitudinea excesiv demascatoare a filmelor din primul deceniu post-revoluţionar, Sunt o babă comunistă propune o nouă abordare a traumelor post-totalitare şi o ocazie de „a ne despărţi de trecut râzând.”

Cum comentati?