Clipa

Poziţia copilului

Autor: Prof. dr. Dana Duma • Rubrica: Film • Mai 2013  Printează acest articol

Prof. dr. Dana Duma

Cei care acuză noul cinema românesc de menţinerea la distanţă a publicului de acasă, în ciuda succeselor internaţionale, ar trebui să-şi reconsidere opinia după premiera peliculei Poziţia copilului de Călin Petre Netzer, un record de box office (în termeni naţionali), cu 90.000 de spectatori după o lună pe ecrane. Recucerirea spectatorilor români este o tendinţă semnalată deja de numărul mare de bilete vândute de Dincolo de dealuri (70.000) şi Despre oameni şi melci (67.000) de Tudor Giurgiu. Întors de la Festivalul de la Berlin cu trofeul „Ursul de aur“, filmul lui Netzer mai spulberă şi alte prejudecăţi privind producţiile regizorilor din „noul val”: că ar fi „minimaliste” şi  „mizerabiliste”.

Deşi gravitează în jurul unei familii disfuncţionale pusă la încercare de accidentul mortal de maşină produs de răsfăţatul fiu de 30 de ani, intriga angrenează o sumedenie de personaje secundare care interacţionează cu pricipalii actanţi (la fel ca în Moartea domnului Lăzărescu de Cristi Puiu). Departe de a fi o poveste „minimă”, Poziţia copilului aduce în prim plan personaje din clasa medie prosperă, siguranţa materială complicând  în acest caz dilema etică: e moral ca aceşti oameni să-şi folosească banii şi relaţiile pentru a-l face scăpat pe tânărul vinovat?

Momentul accidentului ridică la cote insuportabile conflictul dintre fiul imatur şi capricios (Bogdan Dumitrache) şi mama lui de profesie arhitect, superprotectoare şi manipulatoare (Luminiţa Gheorghiu) care vede în misiunea ei de salvare a „copilului” şansa reparării relaţiei. Mobilizarea ei exemplară include înroşirea telefonului cu apeluri către persoane suspuse, incursiuni în secţii de poliţie unde îi acuză pe cei care-şi fac datoria de „rele tratamente” aplicate fiului şi chiar armistiţiul cu logodnica detestată a acestuia (Ilinca Goia).  Scena în care mama o determină pe femeia iubită de băiatul ei să-i reveleze lucruri intime despre frica lui de a-şi asuma răspunderi în viaţă este unul dintre momentele de maximă tensiune psihologică, unde strălucesc ambele actriţe.

Luminita Gheorghiu in "Pozitia copilului"

Un alt duel actoricesc antologic stă în centrul secvenţei  întâlnirii mamei cu martorul şantajist, periculos insinuant şi capabil de teatrale renunţări la pretenţii băneşti în interpretarea lui Vlad Ivanov. Un alt rol secundar marcant în filmografia actorului care ne-a arătat cât de spectaculos poate compune în acest registru în 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile de Cristian Mungiu.

Poziţia copilului se distinge, printre filmele regizorilor din „noul val” românesc, prin accentele apăsate de critică socială. Aceasta nu acuză numai folosirea relaţiilor pentru reducerea sau anularea pedepsei unui vinovat cu bani, ci întregul sistem de valori al unei familii unde fiul îşi permite să urle la mama lui pentru că nu i-a cumpărat varianta cea mai scumpă a unor picături nazale (amănunt expresiv datorat simţului de observaţie al scenaristului Răzvan Rădulescu). Cu ironie este descris şi baletul social pe care bogaţii şi suspuşii zilei de azi îl fac la aniversarea mamei, secvenţă pusă în scenă cu abilitate regizorală şi cu complicitatea unei camere de filmat nervoase, care se plimbă printre invitaţi descriindu-le falsul entuziasm. Confruntarea dintre lumea prosperă şi a celor de condiţie modestă se materializează dramatic în scena discuţiei mamei cu părinţii tânărului ucis în accident. În acest moment banii nu mai pot aduce iertarea, ci gesturile şi vorbele disperate ale femeii care îşi apără până la capăt fiul, într-un ritual de autoumilire care face de neuitat interpretarea Luminiţei Gheorghiu. Aici căderea succesivă a măştilor şi emoţia sinceră fac din Cornelia personajul feminin cel mai fascinant din filmele ultimului deceniu. Prezenţă constantă în peliculele importante ale „noului val”, mai ales în partituri de plan doi (Moartea domnului Lăzărescu, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, Aurora), actriţa trece decis în prim plan şi dăruieşte eroinei sale o gamă variată de emoţii, care îi oferă o ataşantă consistenţă umană.

Filmul lui Călin Peter Netzer oferă o explicaţie pentru senzaţia de omogenitate oferită de peliculele aparţinând noului cinema românesc, în ciuda diferenţelor clare de propunere estetică a diferiţilor autori. Pe de o parte, senzaţia de „ceva comun” vine de la naturaţea dialogurilor purtând marca Răzvan Rădulescu. Pe de alta, de la prezenţa actorilor cel mai adesea distribuiţi în filmele noilor cineaşti. Să-l amintim pe Florin Zamfirescu (în rolul tatălui sub papucul nevestei) medic la fel ca în Moartea domnului Lăzărescu. Cum spunea un tânăr critic, pelicula pare „revelionul noului cinematograf românesc”, pentru că de la el nu lipsesc, în roluri secundare, Mimi Brănescu (Marţi după Crăciun, Moartea domnului Lăzărescu), Nataşa Raab (Din dragoste, cu cele mai bune intenţii), Dragoş Bucur (Marfa şi banii, Boogie), Gabriel Spahiu (Moartea domnului Lăzărescu, Toată lumea din familia noastră) sau Cerasela Iosifescu (După dealuri). Ei aduc o senzaţie de familiaritate cu lumea personajelor noului nostru cinema, o lume românească de o autenticitate care pe unii îi încântă şi, din păcate, pe alţii îi supără. Dar, dacă ne gândim că şi marii cineaşti ai neorealismului italian au fost acuzaţi că „urâţesc” realitatea, regizorii noştri învinovăţiţi de acelaşi delict se află în companie selectă.

Cum comentati?