Clipa

„Rocker”: înca un pas spre vest

Autor: Prof. dr. Dana Duma • Rubrica: Film • Mar 2013  Printează acest articol

Prof. dr. Dana Duma

La puţin timp după ce Marele Premiu Ursul de argint” câştigat de Călin Peter Netzer cu Poziţia copilului la Festivalul de la Berlin a plasat din nou cinema-ul românesc în centrul atenţiei internaţionale, intră pe ecranele noastre Rocker, noua peliculă a lui Marian Crişan, câştigătorul unui Palme d’Or la Cannes cu scurtmetrajul Megatron în 2008. Controversele confuze declanşate de noul mare premiu (ce întregeşte recolta impresionantă de premii a filmelor româneşti, deşi trofeul aparţine, desigur, autorului) plasează într-un climat dialogic puţin nepotrivit al doilea lungmetraj al lui Crişan. O singură precizare înainte de a-i acorda atenţia meritată: orice s-ar zice şi oricât de mult s-ar politiza discuţia în jurul finanţării (sau nefinanţării) producţiilor semnate de cineaştii tineri, trebuie să fim conştienţi că premiile vin şi pentru că specialiştii din afara ţării recunosc un fenomen, o şcoală românească de cinema care merită trofeele. Iar scurtmetrajul lui Crişan premiat la Cannes este una dintre cărămizile pe care s-a construit noul cinema românesc.

Marian Crişan se numără printre noii cineaşti cărora succesul internaţional nu le-au alterat modestia şi luciditatea. El recunoaşte că l-au călăuzit, în formarea sa, filmele lui Lucian Pintilie, Nae Caranfil şi Cristi Puiu pe care îi admiră necondiţionat. În plus, regizorul a învăţat, de la cineaştii „noului val” francez de la începutul anilor ‘60 un principiu extrem de sănătos: să vorbeşti despre lucrurile pe care le cunoşti, pentru că astfel poţi rămâne sincer. Iar scurtmetrajul său premiat la Cannes cât şi lungmetrajul Morgen (premiat la Locarno, Salonic, Reykjavik) sunt filmate în Ardeal, în apropiere de Salonta sa natală, aducând pe ecran o lume bine cunoscută şi înţeleasă, cu un fel al său de a se mişca, vorbi şi reacţiona, de un farmec ardelenesc special. Este marele merit al acestui tânăr regizor (născut în 1976) de a îmbogăţi peisajul uman şi social al noului cinema românesc. Ceea ce face Crişan poate fi comparat cu fidela descriere a oraşului natal Vaslui în peliculele lui Corneliu Porumboiu (A fost sau n-a fost?; Poliţist, adjectiv). De altfel, ei se aseamănă şi prin modestie, prin progresele calme şi sigure într-o cinematografie unde se evoluează/involuează deseori cu regretabile ruperi de ritm şi de coerenţă.

Rocker

Rocker, noul film al lui Crişan, îşi alege din nou drept fundal un oraş ardelean (Oradea) pentru a povesti o dramă de familie despre un tată de 45 de ani care împărtăşeşte pasiunea fiului pentru rock, dar nu şi dependenţa acestuia faţă de droguri. Părintele (admirabil jucat de Dan Chiorean) face totul pentru a păstra aparenţele de normalitate ale vieţii băiatului (Alin State), pe care îl susţine dincolo de orice limite, devine un fel de om bun la toate al trupei, îi injectează tânărului heroină şi se lasă hărţuit de dealeri pentru datoriile acumulate. Pentru ca Florin, zis „Dinte”, să poată concerta, tatăl suportă umilinţe şi ameninţări şi ajunge chiar să fure (o pereche de schiuri) pentru a putea plăti „dozele” zilnice fără de care el susţine că nu poate trăi. Urmărind rutina cotidiană a bărbatului de vârstă mijlocie cu destin banal, ne cufundăm în atmosfera urbană a unui oraş din vestul României (Oradea), în care avansul tehnologic coexistă cu stagnarea economică, ritmul lent al vieţii cu ritmul îndrăcit al muzicii timpului. Faţă de majoritatea filmelor româneşti din ultimii ani, unde muzica este aproape inexistentă, în Rocker se revarsă asupra noastră multe piese muzicale, motivate dramaturgic de ocupaţia eroilor: când nu cântă sau repetă propriile piese, ei ascultă rock-ul altora. Şi în descrierea vieţii unei formaţii anonime de provincie regizorul este foarte calificat să vorbească, pentru că a realizat clipuri pentru multe trupe. Iar pasajul filmării videoclipului îi ocazionează lui Crişan trimiteri autoreferenţiale ca aceea, de tot hazul, cu recomandarea solistului de a se folosi cadre lungi, ca în peliculele „noului val” românesc şi ca atitudine contestatară faţă de cadrele scurte ale producţiilor MTV.

Deşi fidel esteticii austere a noului cinema realist românesc, Marian Crişan iese puţin din limitele obiectivităţii autoimpuse şi „subiectivizează” perspectiva asupra eroilor în finalul unde o încadratură spune cât mii de cuvinte. În concertul în care tatăl ia locul toboşarului bolnav, acesta dă drumul patimii sale pentru rock, se dezlănţuie şi, din cadrul în care fiului solist i se vede numai silueta, fără cap, înţelegem că toate umilinţele, eforturile, frustrările sale sunt, în fine, compensate. Pentru că adevăratul anarhist, nonconformist, rebel, adevăratul rocker este elrock. Fără a fi obţinut deocamdată mari recunoaşteri internaţionale (deşi selectat la festivaluri de prim plan precum San Sebastian), filmul lui Marian Crişan îmbogăţeşte cinema-ul românesc cu tipologii şi soluţii estetice de tot interesul.

Cum comentati?