- Un viitor film -

Eu şi tata am fost ridicaţi…

În baza Troicei din 12 iunie 1941, eu şi tata am fost ridicaţi. Fără să putem lua nimic cu noi, am fost îngrămădiţi, cam 100 de persoane într-un vagon de vite şi am luat drumul Siberiei…

Aşa începe tragedia Luciei Scorţescu, care la doar 9 ani, este condamnată la exil “pe motive politice”. Curând tatăl său va fi împuşcat în lagărul oraşului Ivdeli, iar Lucia va trebui să înfrunte de una singură foamea şi gerurile siberiene.

Terorizată de securiştii ruşi, brusc am devenit matură… Am început o luptă pentru existenţă de una singură. Nişte femei cu suflet mare mi-au cusut din saci pantaloni şi hăinuţă, iar din coajă de stejar mi-au făcut opinci. Mergeam pe la gunoaie şi adunam împreună cu alţi copii: coji de cartofi, resturi de varză, iar din padure strângeam frunze şi rădăcini… Umflată de foame, plină de păduchi şi râie, eram forţată să muncesc alături de adulţi pentru a-mi putea procura cele 300 de grame de pâine…

Şi amploarea Opearaţiunii este greu de imaginat. Numai în noaptea de 12-13 iunie 1941, din ordinul oficialităţilor de la Moscova, 29.839 de persoane din Basarabia şi nordul Bucovinei au fost ridicate de la casele lor; 5479 au fost arestate iar 24.360 au fost deportate.

Spune-i lui Dumnezeu că suntem bine!…

La “eliberare”, majorităţii deportaţilor li s-a interzis să se întoarcă în locurile natale şi au fost fortaţi să semneze declaraţii că nu au pretenţii şi revendicări de la statul sovietic pentru ceea ce li s-a confiscat în momentul deportării. În schimb, li s-a oferit “libertatea” de a se stabili oriunde în spaţiul URSS.

După 64 de ani de la evenimente, acuzatorii de la Nurenberg, iau loc pe banca acuzaţilor: Occidentul deschide mult aşteptatul proces al comunismului!

Naţiunile oprimate sunt chemate să-şi prezinte plângerile.

Spune-i lui Dumnezeu că suntem bine… este revolta firească a foştilor deportaţi din Bucovina de Nord şi Basarabia, a celor rămaşi să-şi ducă mai departe traiul, acolo, în stepele Nordului şi cărora, deşi reabilitaţi, nu li se recunosc nici acum drepturile. Este mesajul lor către un Legiuitor suprem, către o Europă a dreptăţii şi a toleranţei.

Lucia Scorţescu îndrăzneşte şi ia atitudine, adresându-se Curtii Internaţionale a Drepturilor Omului din Strasbourg.

Îi recunosc pe aceiaşi torţionari. Recunosc şi tăcerea complice care dă posibilitate răului să se dezvolte. Comunismul e privit în continuare ca un proiect onorabil care a ieşit prost, iar supravieţuitorii rămân nişte strigoi ai unui trecut care se vrea uitat. Filmul este rechizitoriul acestui viitor proces.

Prin câte poate trece o fiinţă ominiască fără să-şi dea siama…

… Eu m-am născut în anu 1904, în satul Mahala, judeţul Cernăuţi. Am fost şapte fraţi, şase băieţi şi eu, o fată. Părinţii au fost gospodari, cum era timpul pe atunci. Aviau pământul lor, ţineau vite, oi, porci. Să plătia un bir la stat, după cât pământ avia omul…Apoi s-au început năcazurile; tatu a vinit aşa diodată, într-o noapte…

Protagoniştii îşi unesc forţele pentru a ne releva o lume uitată, “o zonă”, un microcosmos ce mai trăieşte doar în sufletul lor, al supravieţuitorilor.

Diferenţa dintre acum şi atunci este anulată; filmul devine un teren al confruntării; labirintul acelor vremuri la capătul căruia ne aşteptăm să găsim adevărul.

Din noaptea ceie imi amintesc doar de văicărelile oamenilor şi lătratul câinilor. Pe familia din sus de mine, i-o luat pe tăţi: mama, tata, bunica şi doi copii. Trecuse miezul nopţii când le-au bătut la geam…

… La ora trei noaptea au dat buzna în casă vreo nouă militari [...] Tata n-o vrut să meargă cu dânşii, s-o împotrivit. Atunci un bărbat voinic o mărs afară şi s-o întors cu un lanţ pe care l-o aruncat tatei de gât; tata striga, şi-atunci l-au lovit cu patul armelor. Unul dintre ofiţeri i-a zdrobit faţa cu cizma şi l-a umplut de sânge; apăi l-au târât legat cu lanţu până la gară.

Prin alegerea locului întâmplărilor, a fotografiilor, precum şi prin refacerea “decorului” se urmăreşte ca personajele de odinioară să regasească în faţa camerei de filmat, intensitatea celor trăite.

Travelling-ul de la început reprezintă unghiul subiectiv al “ciornai voron”, duba cu care erau ridicaţi oamenii. Fasciculul de lumină albă, tăioasă a farului, alunecă în linişte pe uliţa satului, descoperind case, porţi, lăviţe şi chipurile îngrozite ale următoarelor victime, ce aşteaptă supuse pe marginea drumului, să fie ridicate.

… Au venit pe întuneric, înainte să se facă dimineaţă. Că numai aşa umblau. Pe uliţa mare era plin de studebekere, maşini mari, camioane americane, cu care-i ducea pe oameni până la gară…

… Da’ pe deschiaburiţi i-au mânat pe jos… Şi era un noroi de-ţi smulgea cizmele din picioare; îti venea rău să te uiţi: plecau încolonaţi, mai aruncau câte-o privire spre casele părăsite, iar oamenii şopteau: Ii duc pe culaci…; unii chiar strigau: Blestemaţilor! Dar ei nu mai plângeau demult, împietriseră.

În gările de unde au fost transportaţi, cei arestaţi au fost separaţi de familii şi încărcaţi în eşaloane speciale. Deportarea s-a făcut cu vagoane de vite în Siberia şi Kazahstan; pentru Chişinău au fost repartizate 1315 vagoane, iar pentru Cernăuţi 340 vagoane.

Vagoanele, zeci de vagoane, îi aşteptau, trase pe linii. Bălţi-ul nu mai văzuse aşa ceva. Lume multă în faţa gării. Pe peron nu era voie să treci. Santinele cu puşca în mână peste tot. Cei urcaţi cu de-a sila în vagoane plâng… Copiii plâng după gratii. Apăi târziu, spre dimineaţă, trenurile s-au pornit unul după altul, spre Răsărit.

Au plecat şi duşi au fost…

Voci aspre, guturale sau neutre; grave sau acute; gâtuite de emoţie sau impasibile.

Frânturile de mărturie se întretaie, se suprapun sau se completează într-un ritm accelerat, ce creşte până la frenezie. Din polifonia de voci ….răzbate un glas firav de copil - glasul Luciei:

Mi-e frig. Mă dor picioarele şi tremur. Îmi strâng braţele la piept. Îmi lipesc picioarele unul de altul. Mi-e din ce în ce mai frig. Mi-e frică…

Vocea înăbuşită hipnotizează spectatorul, obligându-l să retrăiască panica, angoasa foştilor pasageri, copii pe-atunci.

Ţăcănitul mecanic şi continuu al roţilor te introduce într-un spaţiu atemporal. Clar-obscururile expresioniste participă direct la violenţa acţiunii, brutalizând, ciopârţind suprafeţele şi lucrurile. Această izolare, realizată prin reducerea tuturor elementelor la esenţial - şine, gratii, vagoane - permite cercetarea mai aprofundată a psihologiei personajelor.

Adormim în împletitura de trupuri, în ţăcănitul roţilor. Nu ştim dacă mâine, pe fereastră, se vor vedea păduri ori câmpii. Nu ştim încotro mergem. Tata spune că după soare, poţi să-ţi dai seama dacă mergem spre Nord ori spre Răsărit.

Apoi corul polifonic îşi reia cursul alert; pluriperspectivismul dat de vârsta şi de condiţia socială a fiecărui personaj ajută la formarea unei viziuni mai ample asupra momentului.

În vagoanele închise ermetic, din pricina foametei şi a lipsei de aer, oamenii mureau ca muştele. Nu ne dădeau nici de mâncare, nici de băut. În satele prin care treceam populaţia fusese stârnită împotriva noastră. Când au deschis uşile în Kazahstan, ne-au dat raţii militare, dar fără apă; ne-au pus să adunăm morţii la marginea drumului, fără să-o îngropăm, apoi am pornit din nou…

Drumul s-a terminat abia odată cu calea ferată, în capătul Siberiei. Am fost repartizaţi într-un cătun sărac, Jarnovka; casele erau din bârne, acoperite cu coajă de stejar [...] Locuitorii erau exilaţi din anii ‘30. Eu eram îmbrăcată doar într-o rochiţă de vară, desculţă la -40 grade Celsius [...]

Am ajuns într-o dimineaţă, după ce am trecut mai întâi o apă mare. În satu acela în care ne-au dus pe noi, erau oameni de toate neamurile, aduşi de peste tot. Unele femei plângeau. Însă atunci, demult, eu vedeam totul cu ochi de copil, nu pricepeam jalea lor - copil curios, oarecum bucuros că vede lucruri noi, căci nu mai plecasem din sat până atunci.

Dar, în general, cum trenurile roşii au însuşirea de a se opri în locuri pustii, sfârşitul călătoriei devine adesea ziua inaugurării unui lagăr nou. Sub pâlpâirea aurorei boreale, ei pot fi pur şi simplu opriţi în taiga, unde pe un brad se va bate în cuie o tăbliţă pe care scrie: „OLP Nr. l”. Acolo pot şi o săptamână să ronţăie vobla şi să amestece făina cu zăpada.

Ni-a dat jos, s-a întors şi a plecat. Pe mal ce era? Tundră cu mlaştini şi pădure…De bună siama că ne-au lăsat în pustiu ista fără mâncare, fără nici un adăpost, ca să murim. Dar mai bine făciau să fi tras cu o mitralieră. Te culca deodată şi nu vedeai atâta chin. Copiii au început să plângă împrejurul meu: Mamă, ni-i foame!

Oaminii ceia au trăit chinurile iadului şi nime’ nu mai ştie nimica…

Personajele ajung într-un spaţiu vast, nesigur, învăluit în lumina palidă a unui cer dominat de crepuscul ce acoperă suprafaţa ecranului.

După distribuire, am nimerit în punctul cel mai nordic, în tundră, având doar cerul deasupra capului. Dupa o lună a murit bunica. Peste alte două săptamâni s-a stins tata - avea 32 de ani.

Liniştea ireală e întreruptă doar de ţipătul vreunei păsări sau de clipocitul apei care se acutizează, devenind aproape dureros.

În acest peisaj nimic nu e stabil; totul se clatină. Doar trupurile contorsionate, încremenite în poziţii nefireşti, stau înşirate de-alungul zidurilor casei - labirint.

Prin forţa unei descrieri aproape precise, ei, martori incontestabili ai momentelor, recreează tabloul dantesc al acelor zile.

… Mă sculam dimineaţă, împărţeam câte-o fârmătură de pâine la copii, imi luam şi eu o fârmătură în mână şi toporu subsuoară şi mergeam la lucru [...] Mărgând pe drum mă tot gândeam: să iau o mână de nisip, oare nu mi s-ar astâmpăra fomea? [...] Sara aduceam apă din râu, puniam la foc, puniam o lingură de sare şi mai fărâmam o bucăţică de pâne să fie oliacă tulbure şi puneam în strachină să mănânce copiii [...]

O fost foamete mare acolo. Mâncai orice de foame: mortăciuni, maţi, câini. Picau oameni si-i mâncau unii pe alţii… O fată, Nataşa era numele, era tot într-o colibă, aşa cum stăteam şi noi. Şi vine cela ce-i mai mare peste fermă: boţăneşte la uşă şi ea nu da drumu; intră peste ea, dar acolo o fost doi băieţi ce au fost mâncaţi de maică-sa şi cu fata; şi acum fata o mânca pe mă-sa. Nataşa o fugit şi n-o prins-o [...]. Oaminii şi dacă îi îngropai, îi scotea şi-i mânca… Îi punea lanţul pe grumaz, punea caii şi trăgea şi sărea capul cât colo… Mureau tăţi… Da acolo. În Kazahstan, ni cerşeam moartea, să vie şi să scăpăm.

Grotescul, văzut astfel, prin ochiul proaspăt al copilului, capătă rezonanţe apocaliptice. Un mic univers populat cu monştrii ia naştere din aceasta viziune; copii distrofici, omul-canibal, femeia - primată.

Mi-e frig. Mi-e frig tot timpul. Şi mi-e somn. Stăm cu Petea şi dormim.

Aici e aşa departe, că nu mai ajunge căldura soarelui…

Şi ieri a murit Colea, un băiat mai mic decât noi. S-a îmbolnăvit şi a murit…

Eram aşa slăbiţi de puteri, că abia târâiam picioarele după noi. Acuma trecuseră ani de când făciam fomia, aşia că lumea a început să se îmbolnăviască; la inceput eşiau nişte pete vinete pe picioare, îţi era aşa somn, că mergând pe picioare adormiai. Apăi se umflau gingiile în gură şi să înegriau, dinţii toţi se clătinau, părul din cap tot pica [...].

Eu am lucrat 5 ani numai în subteran la mină. Aveam 19 ani când am intrat prima dată acolo. De cele mai multe ori lucram cu picioarele în apă… Din cauza muncii grele şi a lipsei de mâncare, am ajuns la 46 de kg.

… Tata o murit degrabă… Fratele tatii o murit pe 28 aprilie ‘42 şi tata pe 2 mai. S-o umplut de tuberculoză de oaie şi-o avut treiş’cinci de borţi (găuri) care au curs tăt şi o murit. O căpătat izvor măduva din ciolan, cum spun oaminii, şi o murit…

Cauza acestei mortalităţi ridicate, însoţită de o răspândire în masă a bolilor printre deţinuţi, este, fără îndoială, o stare de slăbiciune generalizată, ca urmare a lipsei sistematice de hrană şi în condiţiile unor munci fizice grele, la care se adaugă pelagra şi o slăbire a activităţii cardiace.

Acţiunea comportă două dimensiuni spaţiale: una e amintirea, casa - labirint şi personajele, martorii de-acolo, iar cealaltă corespunde obiectului amintirii, adică drumul, aşezările siberiene şi ceilalţi supravieţuitori care nu s-au mai întors din surghiun.

Pentru aceasta, autorii filmului îşi propun să pornească pe urmele garniturilor de cale ferată, spre ţinuturile Irkoutskoului, acolo unde “zonele” deşi n-au fost transformate în muzee sau puncte de atracţie turistică… încă sunt vii; cei ce au rămas să trăiască mai departe acolo, aproape de sârma ghimpată, legaţi pe veci de amintirea lor, le ţin în viaţă.

… Asta a făcut din noi deportarea. Ne-a rupt pe veci din rosturile noastre, din gospodării, din neam şi ne-a băgat pe gât o viaţă ce nu era a noastră. După aceea, nu ne-am mai găsit locul nicăieri în lumea asta. Oriunde am fost, pe oriunde am umblat, m-am simţit un străin. Oricât am fugit de amintirea acelor zile, n-am mai putut să scap.

Filmul este în esenţă o meditaţie asupra condiţiei umane. Răul, împins la extremă, înţeles, sistematizat, devenit “legal” prin voinţa Omului - om ce va fi redus la a trăi doar pentru a mânca, la a trăi în mijlocul excrementelor, la a se teme de orice putere. Gulagul e o realitate profundă a vremii noastre; prin el ni se înfăţişează o dimensiune obscură a sufletului uman.