Clipa

Memoriile unui boier de viţă (X)

Autor: Acad. Constantin Bălăceanu Stolnici • Rubrica: Inedit • Mar 2012  Printează acest articol

Acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici

Palatul Cantacuzino avea, în stânga lui, un mic teren verde, o grădiniţă cu câţiva pomi  pe care apoi s-a ridicat o clădire mică de care îmi amintesc foarte vag. Aceasta, după 1930 a fost înlocuită cu blocul care se menţine neschimbat până astăzi, bloc la parterul căruia s-au succedat o serie de restaurante mici de mâna a doua.

În continuare, se află un loc viran. În copilăria mea, acolo era o casă frumoasă aristocratică în stil eclectic chiar pe colţul Căii Victoria cu strada general Manu, o casă cu un fel de turn semicircular dominat de o cupolă. Pe acest loc se afla, odinioară, una din casele lui Alecu Filipescu-Vulpe, supranumit astfel din cauza şireteniei sale. Această casă a fost dărâmată de fiul său, Ion Filipescu-Vulpache, provenit dintr-o legătură extraconjugală a lui conu’ Alecu cu o rudă foarte îndepărtată a sa, Tarsiţa Filipescu. În locul casei părinteşti, Ion şi-a ridicat-o pe cea pe care am cunoscut-o în copilăria mea.

Intersecţia Calea Victoriei – strada General Manu cu casa lui Ion Filipescu-Vulpache (1927)

Dincolo de această casă, se afla o grădină cu pomi majestuoşi. Pe locul ei şi al casei Filipescu-Vulpache, astăzi se află un spaţiu viran transformat într-un şantier în care nimeni nu lucrează.

Aici era până de curând o clădire masivă înaltă, probabil cea mai înaltă clădire a vechii Căi Victoria, ridicată prin 1938 de arhitectul Culina pentru a fi sediul Economiei Naţionale. A fost grav şubrezit de cutremurul din 1977, ceea ce a determinat demolarea lui.

Acest spaţiu viran se continuă cu o casă frumoasă, casa Linche-Vernescu, transformată în cazinou. Gestionarii actuali i-au adăugat o marchiză şi au mutilat-o, fără de nici un fel de respect sau decenţă, cu benere, draperii şi afişe, adevărat semn al vremurilor noastre în care prostul gust este dominant.

Socrul meu, E. Hagi-Mosco, îmi povestea, şi apoi a şi scris, istoria acestei case, construită iniţial de un fost perceptor al copiilor lui Alexandru Ipsilante, Jean Baptiste Linchou venit din Marsilia care cu timpul s-a îmbogăţit. Fiul său, pe care l-a avut cu o cârciumăreasă roabă romă a  boierului Hrisoscoleu, şi-a schimbat numele în Lenş şi apoi a fost căftănit boier de Grigore VI Ghika, pe care l-a sprijinit să ia Domnia.

În copilăria mea mai trăia văduva ultimului urmaş al acestui Lenş, care se intitula contesă de Linche de Moissac şi era prietenă cu bunica mea. Nu mai locuia în casa de pe Podul Mogoşoaiei, pe care familia Lenş o vânduse lui Gună Vernescu, unul din fondatorii Partidului Naţional Liberal, ci într-o frumoasă casă din Piaţa Amzei. Metamorfoza acestui Linchou în Lenş şi apoi în conte de Linche de Moissac este una din cele mai amuzante mistificări genealogice pe care societatea românească a acceptat-o în mare parte din cauza marilor bogăţii acumulate de această familie şi a rafinamentului francez al membrilor ei.

Aspectul de astăzi al casei îl datorăm lui Gună Vernescu, care l-a însărcinat pe arhitectul Ion Mincu să o restaureze după ce fusese devastată de un incendiu.

Când eram copil, casa era proprietatea statului căruia - după câte mi s-a spus -  i-o vânduse Gună Vernescu din cauza unor greutăţi financiare. Mi-aduc aminte că a fost reşedinţa ministerului economiei şi la un moment dat şi a preşedinţiei Guvernului.

De câte ori mă uit la această casă-cazinou, îmi amintesc că a fost de două ori ocupată de armatele ruseşti. Prima oară în timpul războiului Crimeei când cneazul Gorceacov a instalat aici cartierul său general unde l-a avut ca oaspete pe marele scriitor Lev Tolstoi, pe atunci locotenent şi apoi în 1944 când trupele sovietice au preluat-o şi i-au deteriorat, potrivit obiceiurilor lor, interioarele elegante pictate de pictorul Mirea. Fiind instituţie publică, nu am vizitat această casă decât după ce a devenit cazinou şi restaurant. A fost restaurată doar parţial, dar încă este o mărturie a rafinamentului elitelor române din secolul XIX.

Dincolo de grădina casei Linche-Vernescu se află o casă - cunoscută sub numele de casa Hristu -, care nu este impozantă, cu un etaj şi cu un portal mare închis cu o poartă masivă de lemn. Actualii locatari pragmatici, dar fără de respect, au stricat aspectul faţadei, instalând la parter termopane. Este o casă care, în afară de agresiunea cu termopanele, nu şi-a schimbat înfăţişarea de când a fost construită în 1871 şi de când am cunoscut-o în copilăria mea.

Vara primară a tatălui meu, Lisette Greceanu, care, printre altele, avea mult umor, odată, întâlnindu-mă în faţa acestei case, pe vremea când eram în primele clase de liceu, mi-a declarat, râzând - fără să-mi dea nici o explicaţie - că această casă îi aminteşte că s-a măritat cu un rus, şi nu cu un rus oarecare, ci un scoborâtor din generalul conte Pavel Kiseleff, fost guvernator al Ţării Româneşti şi Moldovei. Revenit acasă la Stolnici, am povestit bunicului meu - unchiul lui tante Lisette -  cele de mai sus. L-a apucat râsul, dar mi-a explicat… Această casă a aparţinut cândva principesei Zoe Bagration, fiica lui Ştefan Văcărescu-Orbul şi al Alexandrinei Prejbeanu. Zoe era o femeie energică şi inteligentă care a reuşit să se mărite cu principele Alexis Kirilovici, din vechiul neam georgian al Bagrationilor cu mare trecere la curtea de la Sankt Petersburg cu care a avut o fiică, principesa Alexandra (Alina) Bagration.

Pavel Kiseleff

Aceasta a fost, pentru puţin timp, măritată cu marele vornic Manole Băleanu, de care a divorţat în 1836. Ea a fost eroina unei lungi poveşti de dragoste cu Pavel Kiseleff care, din nefericire, nu a putut să se însoare cu ea, căci Ţarul i-a interzis să divorţeze de soţia sa, Sofia (născută Potoska), care trăia în Rusia, unde se deteriorase mintal foarte grav. Din această poveste s-au născut doi băieţi şi două fete care au fost adoptaţi de Iacovache Prejbeanu şi soţia sa, Safta Drugănescu, deoarece Kiseleff nu a putut să-i recunoască oficial. Una din fete, Elena, s-a măritat cu viitorul mare genealogist, Ştefan Greceanu (socrul lui tante Lisette), şi cealaltă, Ana, s-a căsătorit cu cunoscutul istoric, arheolog şi scriitor Alexandru Odobescu. În ultimii ani, Zoe Bagration și-a cedat casa soţilor Odobescu şi s-a mutat în casa pe care am aminit-o, situată  ceva mai sus pe Calea Victoriei. Paul Emil Miclescu aminteşte că Zoe discuta de la balcon la balcon, peste Podul Mogoşoaiei, cu Cleopatra Trubetskoy, care locuia vis-à-vis, în casa pe care am amintit-o mai sus.

Nu trebuie confundată această Alexandra Bagration cu faimoasa Caterina Bagration, văduva generalului Piotr Bagration şi strănepoata principelui Potemkin care, împreună cu ducesa de Sagan, îşi făceau de cap în timpul Congresului de la Viena din 1815, trecând din patul Ţarului Alexandru I în cel al lui Metternich şi apoi în cel al ducelui de Baden.

Lipită de casa Hristu, dar puţin mai retrasă faţă de partea carosabilă, se află o locuinţă de la începutul veacului XX, fără istorie. În această casă au trăit ultimii lor ani de viaţă şi au murit Grigore Duca (fratele lui I. Gh. Duca), împreună cu soţia, sa pe care noi o numeam tante Miouche (născută Niculescu-Dorobanţu). După moartea lor, apartamentul a fost locuit de fosta lor menajeră Nataliţa, care a fost apoi bucătăreasa noastră. Astăzi clădirea a fost renovată şi transformată într-un hotel, hotelul Moxa.

Strada Moxa, la sfârşitul secolului XIX, era numită strada Barbu Catargiu, fiindcă acesta își avusese locuinţa pe Calea Victoriei foarte aproape de ea.

Dincolo de strada Moxa se află vechea clădire a Academiei Române, ridicată pe locurile unei case a lui Stănuţă Cezianu şi a alteia a lui Filipescu Vulpe. Această clădire nu şi-a schimbat aspectul de când eram copil. Totuşi, în curtea Academiei, spre bulevardul Dacia, între timp, Duiliu Marcu a ridicat, în anii ‘30, clădirea bibliotecii, care, recent, a fost extinsă şi modernizată. Cea mai importantă schimbare este dispariţia casei lui Ștefan Bellu, care se afla în curtea Academiei, unde acum se găseşte o fântână. Casa Bellu, care a fost sediul editurii Academiei, a fost ireparabil deteriorată de cutremurul din 1977, ceea ce a dus la demolarea ei. De această Academie mă leagă foarte multe amintiri pe care le voi relata în altă parte.

În faţa Academiei Române, dincolo de parcul N. Iorga, se află o biserică cu hramul sfântul Niculae, de zid, cu pridvor lombard despre care ştiu că a fost ridicată pe locul unei vechi biserici de lemn ctitorită de jupânul Dima Tabacu şi de popa Cozma într-o mahala periferică mlăştinoasă. Nu este o biserică voivodală sau boierească, ci una ridicată de locuitorii mahalalei respective. De aceea, este cunoscută drept biserica Sf. Nicolae Tabacu. Când eram copil, bunica mea, care a contribuit la rezidirea ei la sfârşitul secolului XIX, mi-a povestit că era o biserică specializată în blesteme. Nu trebuie să uităm că, în trecut, blestemele erau obişnuite şi chiar folosite în actele notariale (donaţii, testamente) şi în sentinţele judecătoreşti. Îmi povestea despre existenţa unui adevărat ritual în care, când se pronunţa blestemul, se stingeau lumânările într-o căldare cu smoală. De aceea, când eram copil, treceam cu oarecare teamă pe lângă această biserică. De curând, Răzvan Theodorescu mi-a povestit că, după ce Alexandru Vodă Şuţu a dăruit ca zestre fiicei sale nişte pământuri de lângă Târgovişte, libere încă de pe vremea lui Matei Basarab, târgoveţii acestui oraş s-au răsculat. În final, au venit într-o procesiune mare, având în frunte preoţi în odăjdii cu lumânări aprinse şi s-au oprit la biserica Sf. Nicolae Tabacu, unde l-au blestemat pe domnitor, stingând lumânările în oale de lut cu păcură. Domnul a murit otrăvit puţin timp după aceea (în 1821), deşi anulase donaţia cu pricină. De atunci ar data expresia „gură de Târgovişte”. În această biserică am botezat acum, peste o jumătate de veac, împreună cu distinsul jurist Ionică Băcanu, pe actualul mare avocat Ion Nestor (patronul unui mare birou de avocatură), de tatăl căruia mă leagă multe amintiri pe care le voi povesti în altă parte.

Un comentariu »

  1. as fi dorit sa aflu cate ceva de printesa Zoe Şuţu, găsind-o intâmplător ca proprietar de pământ în Stoina, Gorj.
    Faptele arătate mai sus trebuie păstrate cu sfinţenie, căci ele sânt istoria poporului şi cum oamenii în vârstă ni se duc într-una şi rămân urmaşii cu ochii pe computer, este greu să mai aduci ceva din trecut.

Cum comentati?