Pentru călătorul care străbate „Insula Franţei” - ţinutul Ile-de-France, cu păduri, câmpii şi castele, cu ape şi cu ceruri mereu în schimbare - nu poate exista, cred, o întâlnire cu istoria mai împlinită şi mai tulburătoare decât cea de pe malul stâng al râului Eure, cu Chartres. Orăşelul, ce pare a dăinui din îndepărtata antichitate galo-romană, centru medieval al unui episcopat de seamă, poartă, între însemnele sale durate în piatră, biserici gotice sau cu portaluri de Renaştere, case civile din vârsta romanicului - ajunse a fi atât de rare în Europa apuseană -, cu coloane şi timpanuri bogat împodobite, precum cea din vechiul „cloître Notre-Dame” sau cea care te întâmpină în panta străzii Chantault Franţei medievale şi care, în asimetria ei încântătoare, constituie o chintesenţă a ceea ce va fi fost civilizaţia Occidentului în cel de-al XII-lea şi în cel de-al XIII-lea veac. Cu o faţadă principală ce rămâne drept singura amintire vizibilă a lăcaşului romanic mistuit de flăcări cu câţiva ani înainte de 1200 şi care primea şirurile miilor de pelerini prin celebrul „portal regal” cu trei intrări, ornat cu sculpturi în deceniile ce au urmat îndată după 1150, cu portalurile lateriale datând din secolul al XIII-lea, mărturisind triumful răsunător al goticului cu săgeţile turnurilor ei, stilistic atât de diferite - spre sud având cel mai înalt turn ştiut al veacului al XIII-lea, spre nord, o suprapunere de octogoane cu fina cizelură flamboaiantă datorată, în secolul al XVI-lea, lui Jehan de Beauce -, catedrala din Chartres a cunoscut nu puţine preschimbări până în epoca modernă, când se petrece şi efemera ei transformare, de către revoluţionarii anului 1793, în „templu al Raţiunii”. Într-un fel, aş putea spune că raţiunea - alta, desigur, decât cea visată de Robespierre şi tovarăşii săi -, raţiunea medievală, înţeleg, cea care voise, savant şi ingenuu totodată, să găsească şi să instaureze prin pietate o armonie anume în univers, rămâne semnul indelebil al acestui Chartres; al unui loc ce ne vorbeşte prin statuile şi vitraliile admirate, în luminile şi în penumbra catedralei, de vizitatorii sosiţi aici din toate colţurile lumii, dar şi prin vocile ilustre care răzbat din evul de mijloc, ale unor Bernard şi Thierry - fraţii supranumiţi de posteritate „din Chartres” -, ale unor John de Salisbury, Guillaume de Conches şi Gilbert de la Porrée, toţi, rând pe rând, elevi şi profesori veniţi din atâtea colţuri ale Occidentului medieval în faimoasa şcoală „filozofică” scolastică a celui de al XII-lea secol de a înflorit lângă zidurile catedralei. Citindu-l pe Platon, dar şi pe Aristotel ştiut prin arabi, comentând pe Cicero şi pe Boetius, mânuind cu meşteşug dialectica, scriind la rându-le tratate în proză şi versuri din care răzbat o undă de panteism şi un cert interes pentru tot ce ţinea de natura intimă şi adâncă a lumii şi a omului, toţi aceşti magistri scholae de la Chartres, plecaţi apoi, unii, spre Paris şi spre alte centre de cultură ale Apusului, au fost totodată implicaţi în aprigele lupte ale scolasticei din secolul lui Pierre Abélard, în înfruntările abstracte ale „universalelor”, ale „realismului” şi „nominalismului”, dar şi în cele morale şi politice ale vremii lui Thomas Beckett, cel căruia John de Salisbury îi dedica cea mai faimoasă a sa scriere, Polycraticus. Ei au înţeles - şi aceasta rămâne spre marea lor cinste - să transmită veacurilor următoare moştenirea unei antichităţi receptate la nivel medieval creştin, acea antichitate clasică pe care un Bernard de Chartres ştia că se bizuie întreaga cultură a timpului său atunci când afirma, cu o comparaţie rămasă celebră, „suntem nişte pitici aşezaţi pe umerii unor giganţi”. Şi se poate spune fără teamă de greşeală că în piatra catedralei începute în cel de-al XI-lea secol au trecut, rând pe rând, emoţii, sentimente şi gânduri ale erudiţilor ce i-au stat în preajmă. Statuile-coloane ale „portalului regal”, cu siluetele lor zvelte peste măsură, dar imobile, hieratice, încă legate şi totuşi uşor desprinse de masa edificiului, aveau o valoare simbolică pentru omul ce începea să se individualizeze, în timp ce înţelepţii antici şi „artele liberale”, apostolii şi îngerii, semnele zodiacale şi ţăranii lucrând ce închipuiau calendarul lunilor anului - toate, cioplite în piatra aceleiaşi faţade apusene - mărturiseau grija anonimilor sculptori de a păstra nealterată ideea de simbol etern şi arhetipal. Erau acestea, în veacul al XII-lea, cel al unei şcoli filozofice pătrunse de idealul platonic, imaginea plastică a doctrinei sale, aşa cum „Judecata de apoi” sculptată la portalul meridional în veacul al XIII-lea - cu şirurile de regi, de clerici şi de oameni de rând mergând spre Infern şi Paradis - sau lumea biblicilor „strămoşi”, Adam şi Eva, rechemată în piatra portalului de miazănoapte, aduceau, prin marea lor concreteţe şi voinţă de a aduna laolaltă imagini şi personaje pe care omul medieval le credea a fi existat aievea, o parte din spiritul, şi el concret şi sintetic, al secolului marilor analize de texte sacre şi de fapte ale naturii - ajunse la erezia Albigenzilor şi la experimentele lui Roger Bacon -, al marilor summae filozofice şi literare ilustrare de Toma de Aquino şi de Dante Aligheri. În limpezimea mesajului său, de adâncă spiritualitate, Chartres rămâne, fără îndoială, şi un popas al luminii, al acelei lumini ce răzbate prin vitraliile de un albastru intens, cu alburi strălucitoare şi cu reflexe purpurii, ale catedralei - ca în acea neuitată Belle-Verriére cântată de Claudel -, după cum rămâne şi o oprire necesară, un popas pentru cel ce vrea să înţeleagă ceva din rigoarea dar şi din fantezia, din armonia ca şi din claritatea spiritului francez.