În peisajul adesea mirific al Maramureşului, cu multe zone mioritice, ferite de radiaţiile nocive ale urbanismului, poţi vedea încă sate româneşti autentice, pierdute printre dealuri şi văi, pe care le recunoşti de la mare distanţă după turle imense de biserici, cum nu se mai văd pe alte meleaguri. Un fel de turnuri Eiffel ale românităţii creştine.

S-ar putea spune că înălţimea acestor turle, fragile, de altfel, din cauza lemnului de construcţie uşor perisabil, mai ales prin focul ceresc al fulgerelor, dar şi prin acela nevrednic al mâinilor de păgâni, care ne pârjolesc periodic tot ce avem mai bun, nu sfidează nici lăcomia bogătaşilor pământeni, care urmăresc extensiunea teritorială, şi nici nu ameninţă, prin lipsa de măsură a Turnului Babel, demnitatea Divinităţii celeste. Deoarece povestea spune că turla înaltă a bisericii marmaţiene, care se pierde în nori, n-a fost ridicată pentru urcuşul nostru la raiul nemeritat, ci, dimpotrivă, pentru înlesnirea coborârii spre noi a Duhului Sfânt şi-a îngerilor păzitori, care să ne ferească de răutatea necredincioşilor.

Imensitatea acestor turle bisericeşti, foarte suple spre săgeata care urcă la Sfânta Cruce, dar şi spre temelia acesteia, în care parcă se cuibăreşte naosul unor biserici modeste, nu este însă numai un fel de prelungire a vidului sau de înveşmântare a lui în straie de săgeată. Aceste turle au fost întotdeauna un fel de adăposturi cu încăperi suprapuse, cu scări sub care erau locuri tainice şi multe ascunzişuri greu de găsit. Încăperile de la baza turlei, deasupra bisericii, puteau fi săli de clase şi locuri rezervate pentru dascăli şi învăţători, dar mai ales depozite de cărţi.

Pe un deal de lângă satul Ieud, în turla unei astfel de biserici, a unei mânăstiri străvechi (din 1364), preotul Artemiu Anderco a găsit un sbornic (miscelaneu), o culegere de texte manuscrise şi tipărite, cu 211 file, de format in-4⁰ (20 x 16 cm).

Cu ocazia adunării generale a Asociaţiunii Transilvane pentru Literatură Română şi Cultura Poporului Român - ASTRA, din 1921, de la Sighetul Marmaţiei, Andrei Bârseanu, preşedintele Despărţământului Astra-Braşov, a văzut, printre obiectele de artă populară expuse la intrarea în sala de şedinţe, „un volum afumat”, scăpat din cine ştie câte incendii, pe care părintele Artemiu îl aşezase la loc de cinste. Şi chiar merita acest lucru, căci Bârseanu l-a luat pe dată şi „nu l-a mai lăsat din mâini”. Fiind şi vicepreşedinte, pe vremea aceea, al Academiei Române, Andrei Bârseanu l-a dus la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti şi l-a prezentat cu mare fală, spunându-i Codicele de la Ieud.

Am auzit multe despre acest Codex, şi chiar am participat la unul dintre Festivalurile Naţionale, desfăşurat sub turla semeaţă a bisericii de pe dealul de lângă Ieud şi sub oblăduirea seraficului Arhiepiscop Justinian Chira. Dar n-am îndrăznit să scriu nimic pe această temă, decât urmându-l cu sfială pe înaintaşul nostru de la ASTRA braşoveană şi de la Academia Română, adică încercând şi eu, cu grija cuvenită, să ţin în mâinile mele „comoara de la Ieud”.

N-a fost însă chiar atât de simplu pe cât s-ar crede. Şi, de la primele solicitări (la sala de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române - BAR), am aflat că Sbornicul a fost, ca orice comoară, rupt în bucăţi, ce-i drept nu cu toporul, cum au făcut-o găsitorii Tezaurului de la Pietroasa, dar tot în patru bucăţi, cu cote diferite în depozite diferite. Aceasta, după ce au stat întreolaltă preţ de mai multe secole.

Oricum, aveam în mâini, până la urmă, şi coperţile de lemn, acoperite cu piele „afumată”, între care s-a găsit cândva şi miezul cărţilor înstrăinate azi.

Situaţia actuală a Codicelui este însă o consecinţă a modului în care s-a procedat, chiar de la început, cu studii separate, de exemplu, din Catehismul românesc din Codice, aflat acum la cota (BAR: CRV10A), I. Bianu, în 1925, a publicat, prin fotocopiere, numai partea pe care a numit-o Manuscrisul de la Ieud (BAR: ms.rom.5032), cu toate că şi restul manuscriselor de la cota (BAR: ms.sl.810) sunt tot de la Ieud (din acelaşi Codex), ca şi Pravila de la cota (BAR: CRV15A). După care a mai urmat o „ruptură”, de data aceasta fără cote separate: unul dintre textele cuprinse în Manuscrisul de la Ieud este scris şi în slavonă, şi în română, dar editorii Mirela Teodorescu şi Ion Gheţie, transliterând în alfabet latin, au publicat numai traducerea românească, fără textul slavon, redat doar în scriere chirilică în fotocopiile din Anexă (Manuscrisul de la Ieud, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 1977). Acelaşi text românesc a fost republicat de către Emanuela Timotin în Cele mai vechi cărţi populare în literatura română, X, Legenda Duminicii, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2005.

S-ar putea spune că toate acestea au fost făcute pentru a înlesni munca cercetătorilor, specializaţi fiecare pe câte o „bucată” de Codex: slavonă de mână, slavonă de tipar, chirilică românească, cu toate că nu s-a constatat nici o înghesuială a cercetătorilor, nici înainte şi nici după „rupturile” menţionate. Nu era oare mai bine ca miscelaneul acesta să rămână la Ieud, în turla de biserică marmaţiană? Mai ales că tot marmaţienii, în frunte cu Dunca Petru, care a dăscălit în tinereţe pe acele meleaguri, au făcut ca interesul pentru Codicele de la Ieud să facă înconjorul ţării şi să stârnească atenţia filologilor, istoricilor, teologilor, folcloriştilor, scriitorilor, gazetarilor şi, nu în ultimul rând, al filosofilor, ajungându-se anul trecut (2010) la al XVI-lea Festival Naţional „Codicele de la Ieud”? Răspunsul este: da şi nu!

Da, deoarece locul lui este acolo unde a fost găsit, şi anume aşa cum a fost găsit, căci altfel, prin fragmentarea lui, devine altceva. Şi, iată, aici simt din nou necesitatea unui plural pentru ceva, cum au grecii. Prin fragmentare, Codicele de la Ieud devine alteceva sau, cum o zic ardelenii, altecele, dar numai ceea ce a fost nu mai este. Indiferent câte avantaje am avea, pe diferite direcţii de cercetare, se pierde, cum zicea Vlădica Justinian, „tocmai esenţialul”, adică faptul că sbornicul acesta a fost şi ar fi trebuit să rămână al turlei de biserică marmaţiană din Ieud. Al bisericii care a fost şi este din nou a unei mânăstiri. Căci numai într-o mânăstire se fac asemenea sbornice, de către preoţii, călugării şi ajutoarele lor, se păstrează şi se folosesc la slujbe şi la rugăciuni, alături de cărţile sfinte, şi, de asemenea, sunt folosite în şcolile bisericeşti drept cărţi de învăţătură.

Dovada cea mai bună o constituie zecile de lucrări scrise numai în ultimii ani, care au culminat cu monografia lui Vasile Vetişanu-Mocanu, intitulată Cartea Ieudului (Oradea, 1995), care este de fapt o cercetare complexă: geografică, istorică, toponimică, etnografică şi folclorică, social-economică şi culturală a întregii zone înconjurătoare a Ieudului. Dar lucrurile nu s-au oprit aici, lucrarea fostului director al Institutului de Etnografie şi Folclor (Vasile Vetişanu) a fost continuată pe fiecare dintre dimensiunile ei, la care s-au tot adăugat alte şi alte trăsături caracteristice ale sufletului românesc, păstrate aici parcă mai bine decât oriunde.

În fuga maşinii, ca să zicem aşa, cine trece prin satele maramureşene din vecinătatea Ieudului, duminica dimineaţa sau la prânz, şi, mai ales, în zile de sărbătoare (de Sfânta Mărie, de exemplu), poate să vadă o mulţime de săteni (cu mic, cu mare) mergând către, sau venind dinspre Biserică, pe care o recunoaşte după turlă, iar pe români după îmbrăcămintea lor tradiţională, ceea ce pare de-a dreptul ireal. Aici se pare, vorba Poetului, că timpul a dispărut şi eternitatea sufletului românesc te întâmpină la fiecare colţ de stradă, în veşmintele sale minunate de sărbătoare. Cum de mai este posibil aşa ceva? Răspunsul la această întrebare se găseşte între coperţile Codicelui de la Ieud, trecute prin proba de foc a vremelniciei, care păstrase cu grijă, pentru cine avea ochi de văzut, sămânţa aceea roditoare a sufletului nostru.

Cu toate acestea, n-ar fi fost bine ca sbornicul să nu ajungă pe mâna cercetătorilor, adică la Biblioteca Academiei Române, întreg sau în bucăţi, ca să nu se spună că nu l-au avut la dispoziţie. Şi, apoi, pe cine am mai fi criticat noi (adică majoritatea celor care am văzut rezultatele cercetărilor) pentru fragmentarea Codicelui, cum s-a spus, şi, chiar înainte de aceasta, pentru studiul separat al părţilor pe care le cuprindea? Aceasta fiind însă situaţia, până şi susţinătorii investigaţiilor complexe de la festivalurile amintite au început să vorbească mai mult despre fragmentele intitulate Manuscrisul de la Ieud, unii uitând cu totul de întregul Codex, iar alţii, mai noi, neştiind nimic despre el. Şi, mai mult, chiar din Manuscrisul respectiv, se discută adesea numai despre prima parte, numită Legenda Duminicii, iar din aceasta numai despre traducerea românească, adică despre câteva file dintre cele 211 ale Codicelui.

(continuarea în numărul viitor)