Inactualităţi

Civilizaţia tibetană, ni se spune, s-a consacrat vieţii contemplative, dezvoltării cunoaşterii privind modul în care funcţionează spiritul şi rafinării tehnicilor prin care să putem depăşi suferinţa. I-aş aminti occidentalului obsedat să facă din înţelepciunea orientală un leac eficace împotriva dureroaselor sale depresii, angoase, dezorientări şi eşecuri că suferinţa pe care o tratează budismul, de pildă, nu este o suferinţă occidentală, ci una co-originară, co-născută, co-emergentă, apărând adică împreună cu lumea unde s-a constituit această tradiţie spirituală, deşi, s-ar zice, căutarea cunoaşterii capabile să taie rădăcinile suferinţei îl interesează pe orice muritor.

Un occidental convertit şi interesat să facă noi adepţi printre ,,liber cugetători” infatuaţi sau creştini prefăcuţi, ascunşi în goală orto-praxie ar răspunde că esenţa budismului nu este ,,budistă”. Este o esenţă universală întrucât vizează mecanismele fundamentale ale gândirii umane, dar nu poţi să gândeşti ceva de o manieră budistă şi în acelaşi timp să gândeşti, să reflectezi asupra acestei maniere înseşi. E aici doar o variantă a vechii subtilităţi universale, una mai mult verbală, s-ar observa, potrivit căreia în ultimă instanţă gândirea nu poate să gândească ceva şi să se cunoască pe sine simultan, aşa cum o sabie nu se poate tăia pe ea însăşi, iar un ochi nu se poate privi singur.

Generalităţi vide, ar remarca occidentalul convertit. În cadrul budismului, există şcoli filosofice, sapienţiale şi religioase de diferite niveluri. Unele afirmă despre conştiinţă că are o realitate ultimă, autonomă, a cărei auto-conştiinţă derivă dintr-un proces ce nu implică o relaţie de tipul subiect-obiect, caracteristică metafizicii occidentale, aşa cum flacăra unei lămpi se luminează pe ea însăşi fără să aibă nevoie de o sursă de lumină exterioară. Alte şcoli răspund că flacăra nu are nevoie să se ,,lumineze”, pentru că ea nu conţine întuneric, iar dacă lumina ar putea să se lumineze, atunci şi întunericul ar putea să se întunece pe sine.

Dacă s-ar nimeri să fii pe-acolo, occidentalul convertit şi în căutare de adepţi ţi-ar arunca aşa, într-o doară: singura cale de a ne finaliza proiectele altfel interminabile este abandonarea lor şi îndreptarea neîntârziată către ceea ce dă un sens existenţei. M-ai câştigat, i-ai zice, părăsind piedestalul grijii şi lăsându-te unei libere lunecări… în funie.

x
x        x

Vechile cuvinte sacre, eroice, nobile prind a se cocârja sau a se gârbovi, cum vă place, în postmodernitatea noastră, lăsând impresia că se îndoiesc de ele însele şi că suferă de scolioză. Uneori chiar că leşină şi necesită ventilaţie mecanică.

Nu cu mult în urmă, amintirea lucrului e încă proaspătă, au căzut o seamă de tabuuri lingvistice şi s-a dat voie la scârboşenii orale, apoi şi scrise, în spaţiul public, au făcut modă diverse cuvinte şi expresii divers porcoase. S-au găsit însă îndată numeroşi moralişti de serviciu care nu au ezitat să le condamne fără drept de apel, ba chiar au cerut lichidarea lor, la nevoie brutală. Au intervenit apoi organizaţiile non-guvernamentale şi mai cu seamă non-profit - aşa ţin întruna, cam suspect, să se declare, mult plăcându-le - de apărare a drepturilor animalelor, îndeosebi ale porcilor. Şi au revendicat, pentru cuvintele şi expresiile incriminate ca porcoase, dacă e musai să fie sacrificate, asomarea, aşa ca să nu sufere mai mult decât trebuie, ca în cazul tăierii româneşti tradiţionale a multisecularului mamifer domestic omnivor, cu cap de formă conică, cu botul alungit…

Cei mai în vârstă îi ştim valoarea, fie şi numai pentru că se mai putea găsi din el prin magazinele alimentare altminteri aproape goale: calculatoare şi adidaşi, denumiri triste - glumeţe ale capetelor şi picioarelor de porc - animalul care, potrivit actualelor norme europene, nu mai are dreptul la o moarte sacră, eroică, nobilă.

Aşadar, scriitorilor, dacă vă scapă, în scrisul vostru, cuvinte şi expresii porcoase, nu le tăiaţi. Asomaţi-le. Fie-le somnul lin şi focul aproape.

P.S.: Urarea mea este în acord cu etimologia: a asoma vine de la franţuzescul assommer care iniţial însemna a împovăra moralmente; a adormi. În assommer doarme somme = somn, cf. latinescului somnum.