De curând, prestigioasa Editură RAO (director general Ovidiu Enculescu) a publicat o carte care ar putea deveni best seller al anului. Dacă ar fi fost semnată de un român, autorul ar fi fost etichetat de activiştii corectitudinii ideologice ca fiind un nostalgic ceauşist. Din fericire, nu puţini străini iubesc adevărul când referă despre istoria noastră, căci altfel, lăsându-ne pe mâna alor noştri s-ar putea să ne lipsim de duşmani!

Amintind de ostracizarea Spaniei în Evul Mediu, istoricul american Larry L. Watts autorul masivului volum Fereşte-mă, Doamne, de prieteni…, identifică istoria din secolul trecut al României ca fiind supusă legendei negre, legendă conspirată de inamicii Spaniei Evulului Mediu. Să spun de la început că această carte te captivează, ar fi prea puţin; este senzaţională prin documentele prin care istoricul american demantelează îndelungata uneltire statală pusă la cale în frăţia lagărului comunist. Într-adevăr, aparatul critic extrem de bogat e adus la zi prin accesarea unor surse arhivistice capturate de serviciile nord-americane în timpul busculadei produsă de căderea intempestivă a Zidului Berlinului, ceea ce face ca autopsierea cadavrului cominternist să se facă cu acte şi documente irefutabile, tăinuite de conspiratori prin măsuri de securitate semnificative.

Victima conspiraţiei „ţărilor frăţeşti” era România, şi, mutând ce e de mutat, cabala sovietică la care au convenit de-a lungul a jumătate de secol conducerile Ungariei, Bulgariei, Poloniei şi Cehoslovaciei ne aminteşte fratricidul din eposul mioritic. De unde, poate, şi titlul variantei româneşti al cărţii… Larry L. Watts se mişcă printre arhivele deconspirate cu o lejeritate care-l trădează nu doar pe expertul în astfel de istorii, ci şi pe profesionistul care a avut - sau are! - locul său în lumea serviciilor secrete. Cu atât mai calificat să certifice fapte pe care unii dintre noi, chiar dacă le intuiam, nu le puteam dovedi pentru că omerta interstatală cominternistă impusese, chiar în interiorul serviciilor secrete, reguli stricte de reducere la minimum a urmelor arhivistice. Astfel avea să supravieţuiască şi după Revoluţie, ca un fatum, legenda neagră despre o Românie nereformabilă. Intoxicarea serviciilor vestice de analiză şi de consiliere ale decidenţilor s-a cronicizat - este una din concluziile cărţii lui L.L.W. Şi pentru că mecanismul de substituire a dizidenţei reale a României faţă de comunitatea Pactului de la Varşovia cu ficţiunea „dependenţei ascunse” faţă de URSS, a continuat să funcţioneze; intoxicarea Vestului în sensul disuadării şi blocării accesului ţării noastre în familia occidentală a fost constantă, complexă şi savant pusă la punct, reşapată după ce Iugoslavia reuşise - pentru scurt timp - să evadeze în 1948 din proaspătul Lagăr comunist. Intoxicarea a făcut numeroase victime, mai ales, la nivelul mediei şi al analiştilor occidentali, iar cecitatea căreia aceştia i-au fost victime a fost cauzată de numeroasele cârtiţe infiltrate în Vest, printre care s-au aflat şi unii agenţi români, refugiaţi în Occident. Conştient sau nu, în loc ca aceştia să ajute gazdele să se lecuiască de intoxicări au contribuit, repet, poate involuntar, printr-un exces de zel negaţionist, la întreţinerea confuziei despre România. E şi cazul lui Pacepa. El a livrat la pachet, odată cu informaţii exagerate privind comportamentul intim al perechii prezidenţiale şi neadevăruri privind politica externă, de „cal troian sovietic”. O ficţiune care a fost preluată de literatura consacrată regimului comunist, inclusiv în documente oficiale postrevoluţionare. Rolul jucat de Pacepa în confruntarea din umbră dintre serviciile secrete pe tema dizidenţei României, redeschide discuţia despre ce a însemnat în fapt dezertarea acestuia. Desigur, ajuns în custodia americană, Pacepa a făcut mărturisiri, inclusiv că a început prin a fi agent sovietic. S-o fi lepădat de Satana? Dacă am lua în serios cartea sa, Orizonturi roşii, trecând chiar cu vederea exagerările, şi am accepta ca naturală schimbarea opiniilor politice, asta, poate, nu l-ar face trădător. (Trădător faţă de Dictator?) Altceva e extrem de grav. Gravitatea e pusă în lumina sa reală de concluziile studiului domnul Watts, chiar dacă tuşele domniei sale nu sunt atât de apăsate pe cât ar fi dorit foştii tovarăşi de breaslă ai lui Pacepa, rămaşi în ţară să suporte consecinţele dezertării acestuia: Pacepa şi-a trădat patria făcând jocul Moscovei în confruntarea pentru dominaţia geostrategică din timpul şi de după Războiul Rece.

Da, ostracizarea României în fostul bloc sovietic avea să aibă consecinţe şi după implozia URSS. Asta scuză, dar nu de tot, zelul cu care solişti ai corectitudinii ideologice au preluat şi dezvoltat teza falsă pritocită în laboratoarele inamicilor României conform căreia opoziţia vehementă a conducerii române de stat împotriva hegemoniei Moscovei era una trucată, practicată în conivenţă cu Moscova. Motivul? Pentru a obţine în folosul cauzei comune, printre altele, accesul intermediat de URSS la tehnologia de vârf occidentală. Concomitent cu fabricarea acestei teze, serviciile occidentale erau intoxicate cum că, ţări care se comportau obsecvios faţă de Moscova, în întruniri secrete din care România era exclusă - Ungaria, Polonia, Cehoslovacia -, ar manifesta veleităţi de independenţă. Nu întâmplător state care, deşi au continuat să facă parte timp de doi-trei ani din familia spionajului subordonat Moscovei, demonstrează autorul cărţii, aveau să formeze la Vişegrad, în 1990, un terţet cu acces rapid în alianţele vestului; altfel spus dezinformările Kremlinului, pentru a bloca acceptul României spre o „relaţie specială” cu Occidentul, au continuat să dea roade otrăvite şi după desfiinţarea Pactului de la Varşovia: „Descoperirile din arhive, ulterioare Războiului Rece, au scos la iveală o poveste diferită. Opoziţia României la preferinţele Uniunii Sovietice s-a dovedit a fi fost mult subestimată şi (…) destul de singulară după 1956, în timp ce dizidenţa altor state membre ale Pactului (de la Varşovia- n.n.) a fost mult exagerată, dacă nu cumva întru totul fabricată. La consiliile de miniştri de externe ai Pactului, toţi membrii au fost constant de acord cu analizele şi cu propunerile sovietice pe toată durata Războiului Rece, în timp ce România a fost excepţia, în permanentă opoziţie, care a afectat aproape toate subiectele de pe agendă. De asemenea, românii au fost singulari, printre conducătorii militari ai Pactului, în contestarea dominaţiei şi controlului sovietic, în timp ce Polonia, Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia şi Bulgaria au continuat să se alinieze fără rezerve, în spatele sovieticilor.”

Operaţia de disuadare - cum numeşte autorul efectul urmărit prin virusarea canalelor informaţionale - a reuşit în bună măsură, după cum arată „realitatea” pe care o promovau analizele şi comentariile serviciilor din arhivele vestice, cu precădere americane şi vest-germane, cercetate de către L.L.W. Cum a fost posibilă orbirea inteligentelor servicii? Autorul reface cu migală traseul urmat de deciziile de intoxicare luate la vârful comunităţilor informaţionale aservite Moscovei şi până la identificarea lor în recomandările destinate decidenţilor occidentali. Nu e neglijată însă nici originea geografică a unor analişti destinaţi să urmărească şi să prognozeze evoluţia ţărilor din Est în timpul bipolarităţii lumii. E de cunoscut - cu un folos actual - şi provenienţa analiştilor şi a observatorilor specializaţi pe Est. În timp ce organele represive ale României şi-au înstrăinat şi au încurajat luptele fratricide din diaspora, alte ţări, cum ar fi Ungaria, au ştiut să-şi apropie exilul, îmbogăţit numeric şi calitativ după revolta din 1956 cu numeroşi intelectuali; ei vor ocupa catedre universitare de prestigiu de peste Ocean, aşa cum ştiam deja din notele de călătorie americane din anii şaptezeci ale istoricului C. C. Giurescu, dar, aşa cum citim din L.L.W., aceşti universitari ocupau şi puncte nodale în lumea secretă a producătorilor şi a distribuitorilor de informaţii şi recomandări la cel mai înalt nivel!

Larry L. Watts
Fereşte-mă, Doamne, de prieteni
Editura RAO, București, 2011

Şi totuşi, în pofida cecităţii serviciilor occidentale, preşedinţii Carter, Ford sau Nixon au dovedit rezistenţă la expertiza serviciilor cum că, Ceauşescu şi România, erau un dar otrăvit făcut Occidentului de către URSS. Deşi eticheta de „cal troian sovietic” lipită României a început să circule relativ târziu - în toamna anului 1976, ne informează autorul cărţii, şi ea aparţine analistului Vladimir Socor de la „Europa Liberă” - , primele semne de neîncredere asupra sincerităţii politicii româneşti induse în Occident sunt datate de autorul acestei cărţi încă din timpul vieţii lui Dej. Eticheta va fi cu atât mai des repetată cu cât accesul nostru la tehnologie avansată devenea mai vizibil şi, mai ales, pe măsură ce se acutiza gâlceava sovieto-chineză, iar România găsea calea de a apropia America şi China.

Sunt inventariate în carte numeroase întâlniri, mai mult sau mai puţin secrete la niveluri de vârf dintre factorii militari, de inteligence, audienţe la Bodnăraş ale ambasadorilor americani la Bucureşti etc., care aveau să culmineze cu o discuţie secretă, la cel mai înalt nivel, la Casa Albă, în care preşedintele Carter avea să-i facă lui Nicolae Ceauşescu o propunere absolut tulburătoare. Iată ce scrie Larry L. Watts: „Administraţia Carter, convinsă că România e singura din Pactul de la Varşovia care poseda dorinţa de a părăsi Blocul dominat de sovietici, a decis să-i ofere posibilitatea să facă exact acest lucru pentru un viitor economic şi politic total diferit. Oferta a fost făcută în timpul vizitei în SUA din aprilie 1978, când preşedintele Carter a recunoscut explicit cooperarea Bucureştiului cu precedentele administraţii SUA şi rolul esenţial al conducătorului român în procesul de pace din Orientul Mijlociu. Într-o întâlnire la care a participat numai preşedintele Carter, Zbigniew Brzezinski, Nicolae şi Elena Ceauşescu şi translatorul român Sergiu Celac, Carter s-a oferit să listeze la Bursă industria României, evaluată atunci la aproximativ 147 miliarde de dolari. Mişcarea fusese calculată nu numai pentru a include economia României «în sistemul occidental de evaluare», deschizând astfel calea pentru investiţii, tranzacţii, achiziţii şi acces la expertize critice, dar şi pentru „a genera o dezertare în spaţiul sovietic. Ea nu a fost o simplă oportunitate - comentează mai departe autorul american - de a reconecta economia României la lumea occidentală (vizita având deja un mare număr de acorduri economice SUA-România). Oferta preşedintelui Carter presupunea un grad de implicare la care românii aspiraseră, fără succes, încă de la fondarea statului lor unificat.” A doua zi Ceauşescu a declinat oferta şi ca-ntr-un banc a la Radio Erevan i-a propus preşedintelui american ca SUA s-o ia pe… calea socialismului! Interesant e însă cum au reacţionat soţii Ceauşescu în intimitate la această propunere. Evident, gazdele aveau să afle asta prin tehnica operativă instalată la reşedinţa oaspeţilor: „Elena Ceauşescu a reacţionat violent la propunere, clamând că americanii „vor să cumpere România pe 147 de milioane de dolari”. Ea şi soţul ei au petrecut toată noaptea de la Blair House, argumentând pro şi contra între soţi şi colideri (?), în care nu au îndrăznit să intervină nici unul dintre specialiştii calificaţi din delegaţia română. Se schimbaseră multe în ultimii ani faţă de vremurile în care Ceauşescu lua deciziile vitale din politica de securitate împreună cu Emil Bodnăraş (decedat în 1976). Acum, cel mai apropiat consilier al lui era nevasta, care nu avea nimic din abilitatea înnăscută şi foarte puţin din orientarea lui naţională, din experienţa sa în problemele securităţii naţionale, a relaţiilor internaţionale sau din viziunea sa. Faptul că discuţia a fost aşa de lungă şi aprinsă sugerează că Ceauşescu s-a poziţionat în favoarea ofertei, împotriva soţiei sale, şi că ajunsese la o răscruce. Întrebarea era dacă el dorea să continue pe traseul de la Est la Vest început în timpul lui Gheorghiu-Dej sau dacă voia să-şi conducă ţara şi spre Est şi spre Vest către un destin neclar”.

Da, hamletiană dilemă! România era prea mică pentru confruntarea deschisă, capitală care ar fi urmat cu Moscova! Să mai adăugăm un comentariu al acestui autor care, evident, în deosebire de alţi autori români de istorie recentă, chiar iubeşte România, despre cum ar fi reacţionat Moscova. În subsolul paginii 705, L.L.W. adaugă o notă semnificativă despre opinia definitivă a liderilor sovietici asupra instinctului naţional al românilor: „Aprecierea lui Carter evident a fost împărtăşită de Kremlin. Chiar şi în februarie 1989 autorităţile sovietice erau deplin convinse de „pericolul unei întoarceri decisive” a României „în direcţia Vestului”, care includea posibilitatea reală a ieşirii din Pactul de la Varşovia”, dat fiind că populaţia „trăia în spiritul comunităţii cu lumea latină (romanskiy), în timp ce Polonia, Ungaria şi R.D.G-ul, „cu greu ar ridica problema părăsirii Tratatului.”

Nu pot încheia consemnarea despre această carte excepţională fără a afirma că ea re-scrie istoria politicii externe româneşti în lumina adevărului bazat pe documente secrete, după ce unii politologi s-au străduit să înnegrească cu asupra de măsură legenda neagră, blestemul care urmăreşte de aproape un secol România. Probabil că Larry L. Watts are deja un volum doi, cuprinzând revelaţii despre circumstanţele proprii ale Revoluţiei române, în contextul căderii regimurilor comuniste. Până atunci însă, intuitiv, doar pe baza documentaţiei noi adusă de autor la lumină, cred că Ceauşescu a perceput începutul Revoluţiei la Timişoara ca fiind împlinirea obsesiei asupra coşmarului invaziei sovietice, a năvălirii „ţărilor frăţeşti”, sprijinită de coloana a cincea din interior. Nu era departe de adevăr; „armata fără uniforme” s-a deconspirat în bună măsură atunci. Alţii au coalizat cu învingătorii, aliniindu-se sub pulpana Celui aşteptat. Oricum, scenariul era scris la „Mosfilm” şi producţia a fost pusă în operă după ce Occidentul şi, mai ales, poporul, care nu-l mai identifica de mult cu ţara, îl abandonaseră. Şi totuşi, doi din fraţii săi, Andruţa şi Ilie, care ajutaseră cândva americanii să pătrundă secrete militare sovietice, primiseră drept de azil în SUA. Doar că vestea sosea prea târziu; primul avea să fie, probabil, „sinucis”, în subsolul rezidenţei economice din Viena, celălalt va prefera să rămână acasă cu pensie de general. Dintr-o altă sursă credibilă aflăm că dacă agenţii Moscovei nu s-ar fi grăbit să-i judece şi să-i execute pe Nicolae şi Elena Ceauşescu cu acea grabă suspectă, cei doi ar fi putut beneficia de azil american. Nu pot crede că Ceauşescu ar fi acceptat refugiul alături de Pacepa…