Există în acel extraordinar film al tăcerilor prelungi şi al creaţiei eterne care este - în viziunea atât de poetică a lui Tarkovski - Andrei Rubliov, două scene memorabile, simetric aşezate la început şi la sfârşit: cea „a zborului”, a saltului către zări şi către luciul nemişcat al unor ape de câmpie, al cărui erou este un anonim, unul dintre miile de ţărani ai Rusiei anilor 1400, şi cea „a clopotului” făurit cu genială candoare de către nevârstnicul copilandru al unui alt ţăran anonim din acea pestriţă lume peste care cârmuiau cneji aflaţi în necurmate lupte presărate cu cruzimi, cu invazii şi pârjoluri.

Cu câţiva ani în urmă, călătorind în preajma zidirilor medievale ale Rusiei, am ajuns într-o după-amiază târzie de iarnă pe un câmp alb brăzdat de cursuri de apă secate şi troienite , în faţa singuraticei biserici a Pokrovului de pe râul Nerl, înălţată în piatră de Bolgar, prin 1165, nu departe de Bogoliubovo, în amintirea unui fiu de cneaz căzut în luptă împotriva păgânilor de la Volga. Zveltă şi sobră, cu atât mai severă, părându-mi, cu cât peisajul din jur era încremenit parcă şi îngheţat, biserica domina întinderile tot mai cenuşii către amurg şi îmi părea cunoscută, cunoscută demult, deşi mă aflam pentru întâia oară în aceste părţi de lume. Şi atunci abia mi-am amintit de prima secvenţă din Rubliov în care, la ceasul zorilor sau la cel al înserării, avântul spre înălţimi al bisericii de piatră se confunda cu zborul curând curmat al omului, şi am ştiut că aici şi numai aici putuse fi ea filmată.

Drumul m-a dus în aceleaşi zile la Vladimir, cândva capitala marilor cneji care, cu şapte veacuri în urmă, preluau şi continuau în aceste ţinuturi ale Rusiei central-răsăritene gloria străveche a Kievului, premergând totodată vremii de mărire a celuilalt mare cnezat al evului de mijloc, cel moscovit. Aici, ridicată aşijderea în piatră şi împodobită în părţile-i de sus cu sculpturi antropomorfe amintitoare parcă de romanicul Europei apusene, cu un decor vegetal trimiţând spre repertoriul Orientului, Dimitrievski Sobor, capela dispărutului palat al lui Vsevolod cneazul, fiul întemeietorului Moscovei din secolul al XII-lea care a fost Iuri Dolgurki, arăta către 1197 rafinamentul artistic şi siguranţa constructivă a meşterilor ruşi, deopotrivă cu învecinatul lăcaş metropolitan, Uspenski Sobor, cu un aspect mai sobru - reluat peste secole, în chip simbolic pentru o anume continuitate artistică şi politică, în chiar Kremlinul ţarilor de pe râul Moscova -, monument unde în primii ani ai veacului al XV-lea avea să ostenească, zugrăvind, Rubliov el însuşi.

Mai departe în calea mea, Suzdalul - păstrat până astăzi ca un autentic oraş-muzeu - mi-a oferit prilejul de a reîntâlni locurile în care fusese filmată pelicula lui Tarkovski. Nu departe de elegant Restaurantul Rojdestvenski Sobor - catedrala înălţată la începutul veacului al XIII-lea şi care adăposteşte, între altele, vestitele uşi de bronz aurite şi decorate cu încrustaţii închipuind scene biblice şi vrejuri, grifoni şi lei, dragoni şi păsări fabuloase, de felul celor pe care folclorul rusesc le iubeşte dintotdeauna - se află o râpă devenită celebră şi ea de când miracolul naşterii sunetului, a sunetului imens şi prelung din metalul greu al unui clopot medieval, a fost filmat aici în încheierea aceluiaşi Andrei Rubliov, ca o paradigmă a permanentei puteri de creaţie a tuturor umililor şi a tuturor neştiuţilor istoriei.

Călătoria mea prin aceste ţinuturi avea să se sfârşească în faţa acelui giuvaer de piatră, acoperit cu o adevărată ceaprazărie de sculptură vegetală, animalieră şi antropomorfă, care era şi ultimul, ca dată, între marile monumente ale cnezatului Vladimir-Suzdalului: biserica de la Iuriev Polskoi ridicată, cu câţiva ani înaintea pustiitoarei invazii mongole din 1240-1241, de către Sviatoslav Vsevolodovici, fiul ctitorului amintitelor monumente din Vladimir. Am avut neta senzaţie aici, în faţa vrejurilor cioplite în piatră ce cuprindeau, uriaşe, faţadele bisericii, a animalelor exotice şi fantastice ce le împodobeau - fie ele elefanţi sau centauri-, a portretelor săpate în piatră ale cneazului-ctitor, ale cnejilor martiri Boris şi Gleb, a chipurilor compunând legendare scene ale mitologiei creştine, că mă aflu exact în punctul geografic în care se încheia în aceste ţinuturi ale Rusiei, foarte curând devastate cumplit de tătari, un ciclu de cultură. Următorul moment de culme al vechii civilizaţii ruseşti avea să se desfăşoare în alte părţi, acolo unde cel mai mare artist medieval avea să fie - într-un timp ce coincide cu cel al începutului de Quattrocento italian - unul şi acelaşi cu cel care străbătuse deopotrivă ţinuturile Moscovei şi lumea Vladimir-Suzdalului, acelaşi, în fine, care implicând şi întrupând o întreagă filosofie a omului avea să devină eroul principal şi eponim al filmului lui Andrei Tarkovski.