„Amiaza vieţii este momentul de maximă trăire afectivă, este cel mai important prag existenţial, bogat în conotaţii emoţionale. Polisemantismul circumstanţei vizează schimbarea categoriei sociale, uniunea socializată, acte cathartice şi fecundatoare.

Sincretismul se manifestă deplin, gest, cuvânt, dans şi melodie, îngemănate purifică spaţiul, stabilesc momentul de separare şi de agregare. Realul este transfigurat, trăirea este simultană în două planuri ce coexistă simbiotic: planul real încadrat de timpul real, care delimitează riturile de separare, agregare preliminară, separare de prag, agregare definitivă (Van Arnold Gennep, Riturile de trecere, E. Polirom, Iaşi, 1998, p. 108) şi planul metaforic al vânătorii rituale exprimată în oraţiile de nuntă, plan plasat într-un timp mitic. Trăirea afectivă este imaginată arhitectonic ca o trăire simultană în două universuri, imediat şi metaforic. Acestea interacţionează pe principiul vaselor comunicante. Se alimenteză simbolic planul realităţii, se infiltrează detalii recognoscibile din viaţa comunităţii în universul poetic al ceremonialului de nuntă. „Spectacolul nunţii” este un spectacol al vieţii care, pe principiul reducţiei simbolice, sintetizează în trei, cinci sau şapte zile întrega existenţă a individului, de la separarea de o lume ştiută, trecerea pragului unei alte lumi, până la cântatul zorilor, „ zorii” unei lumi definită de rituri de agregare definitivă. Orice ieşire din această lume, o „întoarcere din drum”( divorţ) este privită de comunitate cu multă reticenţă, este chiar repudiată.

Nunta, complex de acte rituale, este expresia deplină a cuviinţei manifestată explicit prin gestică, mimică, joc, vers şi melodie.

Cumpăna dreaptă a echilibrului, cuviinţa îmbină graţia şi expresivitatea potenţată, evitând excesele, atingerea limitelor şi vorbirea cu dublu sens, cu accent pe conotaţiile insolite.

Cuviinţa este lege nescrisă dar respectată în alegerea pieselor de vestimentaţie, este imaginea sincretică a esteticului prin colorit, asocierea pieselor componente ale costumului popular, pe de o parte, şi a eticului, pe de altă parte. Ambivalenţa elementelor componente susţine derularea „poveştii” vieţii în cele două planuri de referinţă.

Mentalitatea tradiţională păstrează arhaicitatea secvenţelor rituale şi le oferă şi azi comunităţii ca pe o emblemă a satului patriarhal. Etic şi estetic sunt în fapt paradigmele actelor rituale derulate în toate ceremonialurile existenţiale, dar cu o funcţie plurivalentă mult mai evidentă în cazul nunţii. Momentele ceremonialui nupţial ca secvenţe ale unui tot sunt în esenţă irepetabile. Reiterarea unora are semnificaţii clar delimitate de timpul desfăşurării lor. Orice anticipare sau repetare a unui moment este amendată de comunitate ca disfuncţie, chiar cu sens de „semn rău”. De aceea, reperarea unor obiceiuri sau practici încă viabile în satul românesc păstrător al ceremonialurilor existenţiale în derularea integrală sau doar parţială merită atenţia comunităţii şi a cercetării de teren. Oferim spre ilustrare ca fapt inedit o secvenţă a ceremonialului de nuntă cu valoare simbolică chiar şi pentru societatea modernă, nu doar pentru cea tradiţională.

Spovedania este momentul de comuniune cu Divinitatea. Este înălţarea gândului pentru uşurarea sufletului. Este împăcarea cu sine şi cu ceilalţi. A te spovedi este în primul rând intrarea într-o stare de comunicare. Se întâmplă atunci când timpul „se taie”, se marchează trecerea. Nu poţi fi acceptat într-o nouă stare fără o purificare a gândului, o împărtăşire a greşelilor şi a faptelor necugetate.

Spovedania se face în genunchi, într-o stare de evlavie şi plecăciune, supuşenie şi întru totul credinţă. Iertăciunile, ca secvenţă a ceremonialului nupţial preced unirea tinerilor. Iertăciunile se fac pe pragul casei părinţilor. Îmbrăcaţi în hainele ce poartă învestitură sacră, mirii cer iertare părinţilor în dorinţa ca şi sufletul să le fie „alb”, curat, ca şi veşmintele aducătoare de împlinire. O singură dată cer iertare îmbrăcaţi mire şi mireasă. Iertăciunile se pot spune şi după nuntă, la o săptămână, luni la prânz (în Dolj, la Galicea Mare). Dar iertăciuni în haine de nuntă se spun doar o dată. Aşa se ştia până nu demult, când obiceiul a fost descoperit la Izbiceni (judeţul Olt), viabil într-o formă inedită.

În prima Sărbătoare a Floriilor după nuntă, tinerii căsătoriţi în anul precedent (de la Florii până la Florii) merg la părinţi şi la naşi pentru a-şi cere iertare pentru ceea ce le-au greşit cu fapta sau cu vorba. Se îmbracă în mire şi mireasă, astfel amintind de momentul nunţii. Retrăiesc încă o dată tensiunea emoţională a actului nuntirii.

Merg la biserică neînsoţiţi de alai. Sunt o prezenţă singulară, fără părinţi, fără naşi (care îi aşteaptă acasă), fără nuntaşi. Doar ei singuri în faţa lui Dumnezeu în prezenţa preotului. Şi totuşi nu sunt singuri. Sunt ei, mirii unui an. Preotul face slujbă şi îi spovedeşte. Este momentul de taină, când greutăţile începutului de drum în doi sunt împărtăşite preotului. Graţie tainei spovedaniei, nimeni nu va şti vreodată cât de greu a fost începutul de drum, acceptarea în noua comunitate sau în noua casă, cea a socrilor.

Imaginea bisericii pline cu mirese este inedită. La nuntă miresele nu aveau voie să se întâlnească, iar dacă acest fapt se-ntâmpla miresele sau naşele schimbau câte o agrafă între ele. Era un gest de anulare a prezenţei maleficului prin folosirea fierului, obiect cu valenţe apotropaice.

Acum însă miresele dintr-un an stau alături în Casa Domnului. Este o imagine care aminteşte de curţile regale, cu domnişoarele de onoare în rochii diafane.

Şi totuşi, ceva lipseşte. Este învelitoarea, paliura, coroniţa-însemn al fecioriei, al nenuntirii. Unele poartă batic alb, rigoare pentru prezenţa în biserică a femeii (să nu fie cu capul descoperit).

Rochia de mireasă este singura care aminteşte de momentul nuntirii. Şi poate prezenţa ginerelui la fel de emoţionat ca atunci, luând pe umerii săi responsabilitatea destinului unei familii.

„Miresele de la Izbiceni” reprezintă un fapt unic, inedit, o oprire a timpului, nuntit cu clipa trecătoare. Miresele de la Izbiceni cer iertare părinţilor şi părinţilor spirituali în ploaia de flori a primăverii. Prin transfer de simbol, primăvara - anotimp al timpului circular al veacului linear - se vrea anotimp al timpului linear al veacului de om.

Este o dorinţă motivată de trăirea plenară a tinereţii, care nu-şi linişteşte niciodată privirea pe cumpăna albă a senectuţii.

Miresele de la Izbiceni sunt dovada reiterării sărbătorii spirituale, ceea ce se face pentru a păstra bucuria începutului.

După slujbă, tinerii căsătoriţi se plimbă prin sat sub privirile pline de admiraţie ale celor ce văd în miresele Floriilor tinereţea fără bătrâneţe.

Fac apoi un popas la naşi pentru a depăna impresiile acestei sărbători şi pentru a cere sfatul pentru ce va fi să mai fie.

Schimbarea statutului social, intrarea într-o nouă stare plasează pe cei doi tineri în relaţie cu membrii comunităţii, sub observarea directă a acestora. Este o evoluţie „sub supraveghere”, însuşirea unui mare rol comportamental în circumstanţele create de societate. Adaptarea la această nouă viaţă de face sub formula coercitivă: „Ce-o să zică lumea?”. Până în acest moment al devenirii, respectarea codului moral stă sub imperativul: „Te vede Doamne-Doamne!” (pentru etapa juvenilă) sau „Aşa vrea Bunul Dumnezeu!” (până la Marea Călătorie şi chiar în momentele de postexistenţă prin pomenirile la sărbătorile de peste an şi la „timp” sau la termen). După consumarea riturilor de agregare la o nouă formă comunitară, familia, codul social, va fi plasată în jurul planului manifestărilor individuale şi colective. Iertarea de Florii sau „iertarea pe petic alb” este un moment al familiei în dublă accepţiune: familia tinerilor şi marea familie, comunitatea, satul păstrător de tradiţie pentru ca orice început să fie protejat, să aibă calea dreaptă umbrită doar de petalele de flori ale primăverii, imagine a împlinirii sub privirile celor două Lumi, cea călătoare prea trecătoare şi cea celestă, a florilor veşnicite în spaţiul sacralizat prin prezenţa preotului.

„Iertarea de Florii” rămâne o poveste frumoasă la Izbicenii Oltului, reiterată ori de câte ori explozia de flori a-ntâmpinării Domnului împlineşte gândul cel bun al tinereţii sub semnul cuviinţei şi al pioşeniei.