Privind pe fereastra vieţii vedem chipurile înaintaşilor noştri prin faptele şi urmele lăsate în istorie.

În lumea aceasta care uită repede de Dumnezeu, Biserica este chemată să-şi împlinească misiunea, adică să salveze omul şi lumea. Şi aceasta o realizează rămânând fidelă lui Hristos-Dumnezeu care este „Calea, Adevărul şi Viaţa“. (Ioan, 14,6).

Biserica nu-L uită pe Hristos (pentru că este trupul Lui, cf. Efes. cap. 4) şi de aceea ni-L împărtăşeşte zilnic pentru ca nici noi să nu-L uităm.

Omul, de asemenea nu trebuie să uite binele pe care i l-a făcut Dumnezeu încă de la creaţie (Facerea I,26-27). Nu l-a lăsat singur, ci l-a învăţat să trăiască în comuniune de iubire: „Şi a zis Domnul Dumnezeu. Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Fac. 2,18).

Acelaşi bine l-a primit omul şi prin persoana Fiului lui Dumnezeu, care S-a dat preţ de răscumpărare pentru el, în urma neascultării şi căderii în păcat. Aici a intervenit neuitarea lui Dumnezeu şi iubirea Lui nemărginită faţă de om.

Astfel, Mântuitorul, Iisus Hristos dăruiește putere omului prin harul Său ca să se bucure şi să se împărtăşească de neuitarea Ziditorului. În acest sens, Ernest Bernea scria următoarele: „Trecând prin focul căinţei, omul se eliberează şi se purifică, pășeşte astfel mai departe înnoit, cu totul altul decât acela care a fost”. (Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, ediția a 3-a, Editura Vremea, București, 2006, p. 50).

Asemenea demonizatului vindecat, îndemnat să meargă şi să mărturisească cât bine i-a făcut Dumnezeu (Luca 8,39), suntem îndrumaţi şi noi să nu uităm de binele primit de la Domnul şi de la oameni.

Neuitarea unui bine implică şi recunoştinţă, adică mulţumirea adresată acelei persoane. În fiecare zi trebuie să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru darul vieții, dar unic pentru fiecare dintre noi.

La Sfinţii Evanghelişti Matei, Luca, Marcu şi Ioan vedem cum inspiraţi de Duhul Sfânt nu au uitat cuvintele şi faptele Învăţătorului lor, Iisus Hristos, așezându-le în scris spre folosul celor care vor primi Cuvântul lui Dumnezeu. „Şi le-a zis (Iisus): mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel care nu va crede se va osândi”. (Marcu 16,15-16)

Ei au înţeles chemarea lui Dumnezeu, precum și răsplata pe care o vor primi pentru credinţa şi efortul depus, conform spuselor Domnului: „Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii”. (Ioan 17,24). Iar după ce i-a învățat fericirile, a spus ucenicilor și celorlalți că dacă le vor împlini, „Plata voastră multă va fi în ceruri”. (Matei 5,12).

Precum Sfinţii Apostoli, nici noi, urmaşii lor, nu am uitat făgăduinţa Domnului Hristos că va fi cu noi până la sfârşitul veacului: „Și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului”. (Matei 28,20).

Ancorarea omului în trecut, fructificând prezentul pentru viitor, reprezintă o luptă neîncetată cu moartea şi păcatul. E lupta omului pentru a nu uita sensul vieţii. Fiindcă numai păcatul şi moartea lipsesc viaţa şi existenţa de sens.

De aceea este nevoie să căutăm lumina Cuvântului Întrupat (Logosul), după cum spune Sfântul Evanghelist Ioan: „Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume”. (Ioan 1,9).

Dar pentru a rămâne în lumina harului divin, trebuie să luptăm, aşa după cum ne arată Ernest Bernea: „Omul este o existență care îşi poartă frumuseţile cu luptă. De aceea viaţa sa este atât de frumoasă şi atât de dramatică.” (Ibidem, p. 110)

În risipire omul uită de sine, de zidirea interioară, nu mai caută sfințirea și adevărul, nu mai poate înfăptui propria-i înfrumusețare. Uitarea de sine este bună atunci când omul se dăruiește din dragoste pe sine semenilor, când se face de folos spre dobândirea de fapte bune.

Sfânta Biserică este instituţia divino-umană, care de veacuri nu uită trecutul, ci dimpotrivă îl actualizează făcându-ne pe noi contemporani cu Mântuitorul Hristos şi Sfinţii Săi. Prin permanentizarea activităţii pământeşti a Fiului lui Dumnezeu şi a roadelor Evangheliei Sale, Biserica cultivă în lume iubirea lui Dumnezeu şi face din om un izvor de iubire în lume.

Biserica nu uită pe ctitori şi binefăcători, ei fiind pomeniţi la sfintele slujbe din neam în neam.

Nicăieri nu se păstrează mai vie amintirea unei persoane ca în Biserică şi aceasta datorită rugăciunii. A rugăciunii săvârşite în Biserică şi a rugăciunii particulare, de acasă şi din alt loc.

Cât de mult suferim când suntem uitaţi de oameni, dar mai des când credem că Dumnezeu ne-a uitat!

Ne amintim de gesturile lor de odinioară făcute faţă de noi şi ne uităm în depărtare, la corespondență sau la telefonul mobil, pentru a risipi uitarea şi a reintra în făgaşul neuitării. Dorim ca trecutul să devină o amintire, iar prezentul să fiarbă de bucuria comuniunii. O problemă reală și dureroasă este și aceea a plecării multor persoane în străinătate pentru a munci și câștiga existența. Mulți dintre ei au lăsat acasă părinți, frați, surori și chiar propriii copii. La unii a intervenit uitarea, distanțarea de trecut și preocuparea excesivă pentru câștigul material și propria persoană. Mulți au uitat de părinții bătrâni lăsați în voia Domnului și de copiii aflați în grija rudelor. Îi îndemnăm la neuitare și comuniune de iubire pentru a avea mulțumirea sufletească și conștiința împăcată.

Ce facem pentru ca Dumnezeu şi oamenii să nu ne uite?

Învăţăm multe din trecutul nostru şi al semenilor noştri şi dorim ca atunci când ne îndepărtăm fizic unii de alţii să nu intervină uitarea.

De aceea trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu, pentru că în rugăciune este neuitarea. Rugăciunea vindecă singurătatea omului. Rugăciunea lui Iisus sau rugăciunea inimii are ca scop nu numai restabilirea unităţii interioare a omului, ci de asemenea face ca el să devină izvor de bucurie şi iubire pentru semeni, „Rugaţi-vă neîncetat”(I Tes. 7,5). Cea mai gravă atitudine este când uităm să ne rugăm dimineața și seara, înainte și după masă. De fapt, uităm să mulțumim lui Dumnezeu dăruitorul a toate cele de folos omului.

Este foarte greu să fii condamnat la uitare de rude, de prieteni și de oamenii cărora le-ai făcut o faptă bună.

De multe ori ne este dat să auzim cum diverse persoane evocă cu multă nostalgie şi recunoştinţă chipul unor oameni trecuți în veşnicie, cu care s-au întâlnit în timpul vieţii pământeşti. Asemenea momente am trăit şi eu în puţinul timp de când sunt la Râmnic.

Am constatat cu bucurie cum mulţi dintre slujitorii sfintelor altare şi oameni de cultură pomenesc cu însufleţire, apreciere şi recunoştinţă pe fostul Episcop al Râmnicului şi Argeşului, Iosif Gafton (1896-1984). În cei 35 de ani de slujire la Râmnic (1949-†1984), Episcopul Iosif şi-a pus amprenta pastorală asupra locului, a clerului şi a credincioşilor.

Pregătirea sa teologică, statura fizică, impunătoare şi puterea cuvântului l-au aşezat în faţa contemporanilor ca pe un arhiereu biblic.

La acestea s-au mai adăugat bunătatea, iubirea şi dorinţa de a fi drept şi echilibrat în decizii. Episcopul Iosif a înnoit multe dintre bisericile şi clădirile eparhiei păstorite. A hirotonit mulţi preoţi şi a binecuvântat multe suflete gârbovite de povara comunismului. De aceea, urmașii nu l-au uitat, iar noi i-am făcut pomenire sfântă în ziua trecerii la Domnul, 9 iunie.

Este adevărat că unii oameni sunt uitaţi de urmaşii lor, iar alţii trăiesc datorită faptelor săvârşite în timpul vieţii pământeşti. Când rudele apropiate şi prietenii se sting, rămân să grăiască posterității doar faptele impregnate în instituţia sau comunitatea în care am lucrat.

Aşadar, mai avem bucuria neuitării față de înaintaşi, semn că spusele Sfântului Apostol Pavel sunt la inima multora dintre noi: „Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința”. (Evrei 13,7).

Este în firea omului să uite, însă trecutul Bisericii şi al neamului este bine de cunoscut şi de neuitat, după cum spun și versurile:

„Nu uita că ești român (…)

Că sus în deal la tine-n sat

Popa Ioan te-a botezat

Și Lelea Stanca te-a ținut un an

la sân.

Nu uita că ești român (…)

Că tatăl tău și mama ta

Bunicul și bunica ta

Te-au învățat dintodeauna să fii

bun (…)”.

(Nicolae Furdui Iancu, Nu uita că ești român).

Aceasta pentru că „atât talentele cu care intră în istorie orice om, cât şi dinamismul de credinţă şi de fapte ce-l desfăşoară pe arena istoriei, este un dar de la Dumnezeu”, după cum spunea Părintele Dumitru Stăniloae.

Omul între trecut și neuitare are darul eternității.