Mănăstirea Cozia, una dintre cele mai importante ctitorii ale Voievodului Mircea cel Bătrân, a fost zidită între anii 1386-1388, la loc de linişte şi siguranţă, pe Valea Oltului, aproape de Călimăneştii Vâlcii, în apropierea muntelui de unde la acea vreme nu se putea merge mai departe spre Transilvania decât cu piciorul sau cel mult călare. Originea numelui de Cozia aminteşte de cuvântul pecenego-cuman “koz” care înseamnă nucă. În hrisovul domnesc din 20 mai 1388, unde apare şi prima menţiune a toponimului Râmnic, Voievodul Mircea explică actul ctitoririi: “De aceia, am binevoit domnia mea să ridic din temelie o mânăstire în numele sfintei şi de viaţă începătoarei şi nedespărţite Troiţe, dumnezeire nezidită[...] la locul numit Nucet pe Olt, adică Cozia[...]“. Cel care l-a sfătuit pe domnitor să ridice ctitoria de la Cozia pe locul unde se află astăzi, a fost călugărul cărturar Nicodim de la Tismana, “sfetnicul lui Mircea întru cele dumnezeieşti“, cel care a participat la târnosirea bisericii şi al cărui chip este zugrăvit în partea de sud a pronaosului. Vechile fresce au păstrat chipul lui Mircea cel Mare zugrăvit în naos, pe zidul din dreapta, în înfăţişarea sa de ctitor, îmbrăcat în costum de mare cavaler medieval apusean, alături de fiul său, Mihail.

Mircea cel Bătrân a fost înmormântat la 4 februarie 1418, nu la Biserica Domnească din Argeş unde erau înaintaşii săi, ci la ctitoria sa de la Cozia, aşa cum i-a fost voia. Pe mormânt a fost pusă o piatră mare care a fost ulterior distrusă, mormântul fiind profanat de mai multe ori. Mănăstirea a fost incendiată, iar mormintele lui Mircea şi ale altor domni au fost profanate în speranţa găsirii unor comori ascunse, în vremea “zaverei” de la 1821. În vara anului 1916, trupele austro-germane în retragere au devastat mănăstirea, piatra tombală a domnitorului a fost mişcată din loc şi spartă, iar biserica a fost folosită ca adăpost pentru cai. Din iniţiativa Comisiei Monumentelor Istorice, la 15 mai 1938, pe mormântul marelui voievod Mircea s-a aşezat actuala piatră funerară, adusă din Bulgaria, cu inscripţia: “Aici odihnesc rămăşiţele lui Mircea, Domnul Ţării Româneşti, adormit în anul 1418“. Alături de Mircea cel Bătrân îşi doarme somnul de veci monahia Teofana, mama lui Mihai Viteazul, care a adormit întru Domnul la anul 1605. La începutul acestui an, la Academia Română, reputatul istoric de artă şi cultură Răzvan Theodorescu ne-a arătat că particularitatea arhitectonică dată de absenţa iniţială a ferestrelor la pronaosul Coziei, regăsită, în acelaşi secol şi la sud de Dunăre, stă în strânsă legătură cu o practică liturgică specifică mai ales secolului al XIV-lea bizantino-balcanic şi doctrinei isihaste. Este vorba de rugăciunea mentală de unire cu Dumnezeu.

În cei 623 de ani de existenţă, din cauza acţiunii procesului ireversibil al vremii, precum şi a faptului că acest sfânt lăcaş a fost martor al tuturor momentelor istorice din viaţa poporului român, clădirile mănăstirii şi biserica au suferit reparaţii, adăugiri şi multe modificări. Cozia a fost “preînnoită” de Neagoe Basarab (1517), Şerban Cantacuzino, mare ban, şi Constantin Brâncoveanu (1706-1707), când este zugrăvită în naos şi pridvor (1708), pictură originară (1390-1391), conservată în pronaos, parţial în altar şi naos, faţade cu decoruri ilustrând primele influenţe bizantine, cu chenare şi rozase originare traforate în piatră, crucea originară din vârful turlei, bolniţa cu hramul Sfinţii Apostoli, ctitorită de Radu Paisie (1542-1543), paraclisul sudic ctitorit în 1584 de stareţul Amfiloihie, paraclisul de Nord, zidit în 1710 de arhimandritul Ioan de la Hurez, muzeul cu valoroase odăjdii, manuscrise vechi, tipărituri, broderii şi obiecte de cult. În anul 1985 a fost spălată pictura de secol XVIII şi s-a pus în valoare pictura originală din secolul al XIV-lea din pronaos. Cozia nu este o copie după vreo biserică sârbă, ci o variantă a monumentelor din această şcoală (Kruševac, Kalenić, Veluce şi Ra-vanica). De acelaşi tip cu bisericile sârbeşti, Cozia a fost concepută cu mai mult simţ al măsurii şi cu gustul ce caracterizează tradiţia bizantină. În cerdacul lui Mircea a scris Grigore Alexandrescu “Umbra lui Mircea la Cozia“, una din cele mai frumoase poezii ale literaturii româneşti.

Cozia ni se înfăţişează şi astăzi ca o sinteză arhitecturală sud-est europeană din veacul al XIV-lea, o vatră monahală de mare spiritualitate creştină şi una dintre cele mai autentice valori de pa-trimoniu cultural naţional.