Pentru că ofensiva de farmec a cinematografiei noastre asupra propriului public întârzie, Dan Chişu s-a gândit să umple el golul de filme special făcute pentru spectatorul dornic de divertisment pe marele ecran. Aşa că, după ce a debutat cu o mică producţie independentă despre confuziile adolescenţilor, WebSiteStory, el revine acum cu Ursul, o comedie tristă despre lumea circului şi despre circul grotesc din societatea românească în primele luni de după Revoluţie. Semnând şi imaginea şi regia, Chişu îşi asumă integral „bunele şi relele” acestei pelicule căreia nu îi lipsesc argumentele de atracţie.

Povestea poate fi clasificată în rândul „fabulelor morale”. Ea urmăreşte conflictul dintre directorul circului de stat care, în incapacitate de plată a salariilor, găseşte o soluţie bizară: să vândă bătrânul urs specializat în acrobaţii pe motocicletă Asociaţiei vânătorilor care oferă pe el 50.000 de mărci. Aflând că tranzacţia înseamnă de fapt condamnarea la moarte a animalului, care urmează să fie împuşcat „în decor natural” de un extravagant vânător neamţ, majoritatea membrilor trupei se opun vehement. După ce directorul fură ursul pentru a-l transporta la locul convenit în contract, circarii pornesc în trombă pe urma lui pentru a împiedica uciderea „colegului” de trupă. Aici începe segmentul de road movie al filmului, presărat cu accidente comice şi încrucişări de drum cu personaje pitoreşti, urmăriri între maşini sau între maşini şi motociclete. Ar fi nedrept să i se reproşeze acestei comedii lipsa de vioiciune, pentru că dinamismul acţiunii este imprimat atât de căutarea febrilă a fugarilor, cât şi de ceea ce se întâmplă efectiv în cadru.

Iar regizorul a avut grijă să-l umple cu actori care mânuiesc replica în vervă şi stăpânesc un repertoriu de gesturi şi de grimase care fac publicul să râdă. S-a pariat pe actori de teatru şi film extrem de populari, precum Mihai Constantin (în rolul dresorului Celibataru), Claudiu Bleonţ (prestidigitatorul Marcello), Magda Catone (Cecilia, asistenta magicianului), Gabriel Spahiu (clovnul Ceacanica), Şerban Pavlu (contestatul director). În roluri mai mici, dar precis conturate, apar Radu Gabriel (ţiganul Maradona), Andreea Grămoşteanu (Simona), Nicodim Ungureanu ( şoferul taxiului). Cu toţii vorbesc mult, se contrazic, se ceartă şi gesticulează, ca în orice comedie care mizează pe savoarea caracterelor. Unii o fac puţin cam gros, dar acest lucru pare permis în situaţii excentrice, precum triunghiul conjugal format din dresor, iluzionist şi Cecilia.

Problema eficienţei comice este una de dozaj, pentru că în unele episoade se face abuz de pitoresc şi de situaţii răs-văzute. Este, de pildă, cazul nunţii ţigăneşti apărute în calea urmăriţilor şi a urmăritorilor, pasaj dezvoltat cu risipă de culori „exotice”, cu accente de simpatie à la Kusturica. Senzaţia e întreţinută de muzica lui Goran Bregovic care, pe lângă avantajul promoţional şi cel al funcţionalităţii estetice, aduce şi mai puţinul dorit efect de „serializare” a unei formule de succes. Unele gaguri merg însă la sigur, precum rotisorul „mecanic” înjghebat dintr-o maşină de spălat de un ţigan cu geniu tehnic. Îmbătarea vânătorului neamţ e însă o glumă mult prea lungită pentru a stârni hohote de râs. Filmul câştigă în vervă comică atunci când exploatează desincronizările şi dezacordurile din grupul circarilor sau când fac din abilităţile acestora ocazia unor mici „numere” de spectacol. Din păcate, n-a fost suficient exploatat potenţialul histrionic al ursului, lucru explicat de regizor prin contractul restrictiv cu animalul adus din Republica Cehă, după ce Circul de Stat de la noi a cerut onorarii uriaşe. Totuşi, cei veniţi special pentru a vedea asemenea acrobaţii de circ, îl pot urmări pe eroul necuvântător al peliculei conducând abil o motocicletă.

La „bilele albe” atribuite peliculei trebuie adăugată imaginea expresivă semnată de Vivi Drăgan Vasile, reuşind să comunice nervozitatea confruntărilor, dar şi frumuseţea calmă a naturii. Una peste alta, Ursul este un film de divertisment care dă publicului ce-i al publicului. Îl aşteptăm pe Dan Chişu să ducă la capăt proiectul său mai ambiţios, „Şi caii verzi umblă pe pereţi”, pentru a putea evalua locul său în cinematograful românesc.