În atmosfera unei zile tensionate, triste, învăluită în taină și speranță pentru oameni și împodobită în renaștere și bucurie pentru îngeri (cf. Luca 15, 7-10), se poate vedea un mormânt proaspăt presărat cu flori naturale și artificiale, iar la căpătâiul răposatului o candelă sau lumânare licărind, o lumină, semn al prezenței umane în timp și spațiu.

Desigur, aici este vorba despre mormântul unui creștin străjuit de Cruce și lumânare, părăsit de rude, prieteni și cunoscuți, și luat în primire de îngeri pe drumul veșniciei.

Sfânta Cruce și lumânarea de la mormânt ne duc cu gândul la Sărbătoarea Învierii, când preotul ține în mână lumânarea și Crucea și rostește în fața creștinilor: „Veniți de primiți lumină!” și „Hristos a Înviat!”. Este Taina Crucii descoperită în Taina Învierii și Învierea ascunsă în Taina Crucii.

Aceleași simboluri ne mai duc cu gândul la mormântul Mântuitorului Iisus Hristos, după cum și troparul arată: „Ca un purtător de viață și mai înfrumusețat decât raiul cu adevărat și decât toată cămara împărătească mai luminat s-a arătat, Hristoase, mormântul Tău, izvorul învierii noastre” (Liturghier, Editura IBMBOR, București, 2000, p. 153).

Așadar, în mormânt, în taină Hristos-Domnul realizează Învierea Sa din morți plină de lumină, devenind izvorul învierii noastre. Iar mormântul creștinului privegheat de o lumânare este nădejdea fiecăruia dintre noi că „Întru lumina Ta vom vedea lumină”, „Așteptând învierea morților. Și viața veacului ce va să fie” (Simbolul de Credință).

Am început a scrie despre lumină, plecând de la taina mormântului Domnului Hristos și Învierea Sa din morți, precum și de la mormântul creștinului botezat și salvat pentru viața veșnică, deoarece ne aflăm în lumina celor patruzeci de zile ale Praznicului Învierii Domnului.

Cu siguranță ne gândim destul de rar la importanța luminii în viața noastră și în lumea înconjurătoare, datorită faptului că ne-am născut și am crescut văzând și ni se pare totul firesc. Numai cei care au fost o vreme nevăzători (orbi) apreciază mai des simțul vederii și lumina soarelui.

Lumina este darul lui Dumnezeu pentru lume și om, pentru că El Însuși este Lumină: „Dumnezeu este lumină și nici un întuneric nu este întru El” (I Ioan 1,5). „Dumnezeu este «Părintele luminilor »” (Iacov 1,17).

Referatul biblic cu privire la Facerea lumii arată faptul că Dumnezeu a făcut lumina și că a despărțit lumina de întuneric (Fac. 1, 3-5): „Și a zis Dumnezeu să fie lumină! Și a fost lumină” (Fac. 1,3).

De asemenea, Cartea Facerii relatează că Dumnezeu a făcut luminătorii zilei și nopții, adică soarele și luna și stelele (Fac. 1,14-18), așezându-i pe tăria cerului ca să lumineze pământul.

Aceasta este lumina creată, pentru că putem vorbi și despre lumina necreată, adică lumina taborică și lumina învierii, despre care teologhisește Sfântul Grigorie Palama.

Omul în toată splendoarea lui poate deveni purtător de lumină, fiu al Luminii și lumină pentru semeni, după cum poate deveni și întuneric, fiu al întunericului, al păcatului.

Purtător de lumină și fiu al Luminii, omul ajunge prin Taina Botezului: „Botezatu-te-ai, luminatu-te-ai, sfințitu-te-ai, spălatu-te-ai, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor amin.” (Moliftelnic, Editura IBMBOR, București, 1992, p. 41). Trebuie astfel să fim conștienți că darurile Botezului sunt posibile prin biruința învierii asupra morții și a luminii asupra întunericului, aduse de Hristos Mântuitorul lumii.

Sfântul Ioan Evanghelistul așterne multă lumină în sufletele noastre pentru a înțelege misiunea Fiului lui Dumnezeu pe pământ și lucrarea Lui în oameni. Și spune: „Întru El (Hristos n.n.) era viața și viața era lumina oamenilor. Și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 4-5). El apelează în Evanghelia sa la mărturia Sfântului Ioan Botezătorul: „Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toți să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci ca să mărturisească despre Lumină. Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume” (Ioan 1, 7-9).

Însă, omul nu se împărtășește din Hristos-Lumina lumii (Ioan 8,12) și atât, ci el trebuie să devină la rându-i lumină pentru lume: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din Ceruri” (Matei 5,16). „Voi sunteți lumina lumii” (Matei 5, 14) a spus Hristos ucenicilor Săi și urmașilor acestora. Dacă noi suntem „lumina lumii”, de ce să umblăm în întuneric?

Suntem „Lumina lină” din „Lumină lină”, după cum și poetul Ioan Alexandru a surprins foarte frumos în versuri Lumina care luminează lumea:

„Lumină lină lini lumini

Răsar din codri mari de crini

Lumină lină cuib de ceară

Scorburi cu miere milenară

De dincolo de vremi venind

Și niciodată poposind

Un răsărit ce nu se mai termină

Lină lumină din lumină lină (…)” . (Ioan Alexandru, Lumină Lină)

Aminteam din Cartea Facerii faptul că Dumnezeu a creat luminătorii pământului, însă tot El a creat și luminătorul trupului uman despre care Hristos ne învață: „Luminătorul trupului este ochiul; deci, dacă ochiul tău e curat, tot trupul tău va fi luminat; dar dacă ochiul tău e rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care se află în tine este întuneric, cu cât mai mult întunericul.”. (Matei 6, 22-23)

Despre acest text scripturistic, Mitropolitul Bartolomeu Anania scria: „Ochiul este organul specializat prin care trupul receptează lumina. Lumina de afară pătrunde prin deschizătura pupilei și străbate două medii lichide care umplu globul ocular: mediul din față, redus ca volum, e fluid ca apa și are rolul de a umezi suprafața ochiului; cel din spate, care ocupă aproape tot spațiul interior al ochiului, e vâscos ca o gelatină și filtrează lumina care se proiectează pe retină. La rândul ei, retina este un ecran situat în fundul ochiului, pe care se formează imaginea introdusă de lumină. Retina însă face parte din creier. Creierul este cel care dă viață imaginii, o interpretează și provoacă reacții specifice. Dacă vezi cum se ivesc zorile, te bucuri; dacă vezi un șarpe, te sperii, dacă vezi o icoană, te închini, dacă vezi o primejdie, cauți adăpost, și așa mai departe. Lumina scrie, creierul citește. În acest caz, ochiul este curat, adică sănătos(…).”. (†Bartolomeu Anania, Cuvinte de Învățătură, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2009, p. 47).

În limbajul teologico-duhovnicesc observăm că omul are pe lângă vederea ochilor trupești și vederea ochilor sufletești, ochii minții care au rolul vederii dincolo de cele văzute și a înțelegerii celor neînțelese în mod obișnuit.

Mitropolitul Bartolomeu sesizează faptul că lumina poate fi întreruptă sau diminuată de diverse boli: „Căile luminii însă pot cunoaște obstacole, iar acestea nu sunt altceva decât slăbiciuni sau boli ale sufletului cum ar fi ignoranța, superficialitatea, delăsarea, comoditatea, zburdălnicia gândului, necredința funciară sau raționalismul simplificator; prin oricare din ele, lumina lăuntrică poate deveni întuneric.”. (Ibidem, p.48)

Sfinții Bisericii noastre au depășit aceste obstacole și au devenit purtători de lumină și fii ai Luminii, trăsături ce se văd din aureolele pe care le poartă în icoane, și din Sfintele lor Moaște. Neamul nostru românesc are prin mila lui Dumnezeu mulți sfinți (mucenici, cuvioși, ierarhi, mărturisitori, voievozi), care luminează poporul în pelerinajul său către Împărăția Luminii.

Poporul român a fost cultivat și prin tipar, scrieri și traduceri ce au luminat pe oameni în cunoașterea lui Dumnezeu, a persoanei umane și a universului.

De-a lungul veacurilor, Biserica a chemat umanitatea pentru a primi lumina lui Dumnezeu prin participarea la Sfânta Liturghie, unde se împărtășește Hristos-Lumina lumii. Aceasta, fiindcă trupul și sângele Său luminează pe om, după cum ne spune și Sfântul Simeon Metafrastul în rugăciunea de mulțumire care se citește după primirea Sfintelor Taine: „Plinătatea celor cinci simțuri mi-o luminează”, mărturisind la finalul Sfintei Liturghii cu toții: „Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc.”.

Lumina cea adevărată este Iisus Hristos, care este „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan, 14,6). Dacă drumul nostru este luminat de harul Duhului Sfânt, vom cunoaște Adevărul spre dobândirea vieții veșnice.

O minune care are loc și în zilele noastre certifică de asemenea faptul că credința noastră este adevărată și că drumul pe care mergem e cel bun. Venirea în fiecare an în Sâmbăta Mare a Sfintei Lumini în mod suprafiresc la Mormântul Domnului din Ierusalim, este minunea care dovedește până la sfârșitul veacurilor Învierea Domnului, Lumina luminii.

Una dintre cântările de la slujba Învierii spune că „Acum toate s-au umplut de lumină: și cerul, și pământul, și cele de sub pământ” (din Cântările Învierii).

Ne întrebăm dacă acum noi suntem în lumină? În sufletul nostru, în viața noastră a pătruns lumina lui Hristos? Chemarea din noaptea de Paști: „Veniți de primiți lumină!”, a umplut existența noastră de lumină? Am evoluat în luminare față de anul trecut?

Este de așteptat ca pe chipul copiilor să vedem multă lumină, izvorâtă din puritatea lor, de asemenea dorim să privim chipurile bătrânilor noștri pline de lumină, oameni care au adunat lumină în ființa lor de-a lungul vieții. Când spunem om bătrân, dorim să spunem om frumos, luminos, plin de seninătate și cumințenie.

Mulțumim lui Dumnezeu că într-o lume cu multe umbre și cu mult întuneric, mai avem aceste „lumini” care ne îmbogățesc viața.

Copiii sunt lumina și bucuria părinților, iar părinții sunt lumina și speranța copiilor. Și ce frumos ne vedem cu toții în noaptea Învierii risipind întunericul dinafară cu luminile din mâinile noastre, iar unii le așează și pe mormintele celor dragi.

„Doamne! Calea noastră trece printre pietre și spini,

Calea noastră se află în beznă. Tu Lumină Neînserată,

Luminează-ne pe noi!” (A.S. Homiakov, Cântec de seară)