Cannes 2011

Una dintre marile atracţii ale ediţiei de anul acesta a Festivalului de la Cannes a fost includerea în Secţiunea oficială a filmului Cucerirea de Xavier Durringer. Deşi nu înscrisă în competiţia oficială, pelicula inspirată din biografia preşedintelui Nicolas Sarkozy primeşte, prin lansarea de pe Croazetă, o necesară legitimare înainte de lansarea ei în cinematografele Franţei. Cu mult înainte de premieră s-a vorbit şi s-a scris mult despre producţia care are curajul de a aduce pe ecran biografia preşedintelui în exerciţiu.

Mai exact, naraţiunea urmăreşte ascensiunea lui Nicolas Sarkozy din 27 aprilie 2002 până pe 6 mai 2007, ziua alegerii sale în funcţia de preşedinte. Cu un scenariu semnat de Patrick Rotman, specialist în ficţiunea politică, filmul Cucerirea are alura unui thriller care devoalează dedesubturile campaniei prezidenţiale, ale jocurilor politice în general. Autor şi regizor de teatru, Xavier Durringer îşi explica astfel, într-un interviu, atracţia pentru acest subiect: „Mecanica ce se pune în mişcare în lupta pentru putere… e până la urmă ceva teatral”. Cu antecedente cinematografice precum drama sentimentală La nage indienne şi filmul poliţist Voi merge în Rai, pentru că Infernul e aici, Durringer a optat pentru un stil foarte realist în realizarea acestei cronici a cinci ani din viaţa unui politician dinamic, ambiţios şi agresiv, care a câştigat preşedinţia, dar a pierdut viaţa de familie. Imaginea lui Sarkozy care, în halat de casă, aşteaptă rezultatele votului şi telefonează disperat soţiei care nu îi mai răspunde, este una dintre scenele cele mai puternice ale filmului.

Foarte atent documentat, scenariul nu insistă însă prea mult asupra vieţii intime ale lui Nicolas Sarkozy, părăsit imediat după alegeri de soţia lui, Cecilia. Deşi Cucerirea e o comedie a puterii unde discursul poate deveni trivial, regizorul a evitat astfel de accente în reprezentarea vieţii private a actualului preşedinte francez. Experienţa teatrală îndelungată l-a ajutat pe cineast să distribuie foarte inspirat actorii, mai ales pe cei care dau viaţă lui Nicolas Sarkozy (Denis Podalydès) şi Cecilia Sarkozy (Florence Pernel), cu rezultate uimitoare în imitarea personajelor reale.

Făcând parte de zece ani din prestigioasa trupă a Comediei Franceze, Denis Podalydès a vorbit detaliat despre creaţia sa în acest film într-un interviu acordat revistei „Paris Match”. El declară că a acceptat propunerea în mod spontan şi că „excitarea este cea care a avut prioritatea faţă de surpriză şi de îndoială. Am avut întotdeauna o atracţie majoră pentru viaţa politică, o fascinaţie faţă de cei care întruchipează puterea şi mărturisesc că am un real interes pentru Nicolas Sarkozy, din clipa în care a apărut pe scena publică. El mă intriga.”. Nu a decis să joace rolul din raţiuni politice, pentru că, deşi a votat „cu tabăra cealaltă”, el mărturiseşte că nu s-a dezinteresat „niciodată de un om politic pentru că nu împărtăşeam cu el ideile sale. Familia mea era de fapt foarte divizată: tatăl meu mai degrabă de dreapta, mama mea, de stânga, simpatizantă a partidului lui Michel Rocard.”.

Semănând, graţie şi machiajului, foarte bine cu Nicolas Sarkozy, actorul a reuşit să reconstituie foarte bine portretul său graţie intuiţiei, dar şi observaţiei atente. Mărturiseşte că a găsit „cheia” interpretării „în vocea şi în privirea lui voluntară, lucru pe care sunt incapabil să-l refac astăzi la comandă”. A urmărit multe ore de emisiuni de radio şi televiziune, s-a îmbibat intens cu gesturile, intonaţiile personajului pe care l-a recreat uimitor. Podalydès declară că ceea ce l-a sedus la acest rol a fost că el „arată cum un om se transformă puţin câte puţin pentru magistratura supremă, inclusiv în intimitatea sa. El spunea: «Avem cinci ani pentru a reuşi, este necesar ca zilnic să se vorbească despre mine»… El construieşte totul în funcţie de: trupul său, de gândirea sa. Blufează, este violent, dar avansează şi, în paralel, este un cuplu care se distruge. Cucerirea merge mână în mână cu pierderea, tragicul cu romanticul. Şi farsa nu este niciodată departe.”.

Întrebat dacă a învăţat ceva de la personaj, actorul precizează: „Amestecul unei violenţe şi al unei ferocităţi latente care se exprimă uneori şi, în acelaşi timp, o fragilitate gigantică. El are această capacitate de perdiţie, de-a coborî în cădere liberă, de-a coborî la pragul cel mai de jos, împărtăşită şi de Mitterrand, în ideea că va urca din nou. Sunt animale uimitoare care pot să privească cum totul se distruge în jurul lor, fără a se afla în autodistrugere. Sunt fragili ca sticla, dar incasabili. Sunt oameni contradictorii, care mânuiesc ruptura şi deschiderea în acelaşi mod, pentru că, tocmai, contradicţia constituie motorul lor.”.

Deşi reunirea bugetului pentru Cucerirea a fost dificilă (cei mai mulţi dintre cei solicitaţi i-au spus regizorului că e vorba „de ascensiunea la putere a unui preşedinte în exerciţiu, asta nu s-a mai făcut, cel puţin în Franţa”), producţia s-a derulat în condiţii normale şi nu s-a confruntat cu nicio obstrucţie. Nu s-a filmat în instituţiile rang zero, ele au fost reconstituite în studio şi li s-au adăugat detalii autentice filmate prin zoom. Preşedintele Sarkozy nu a boicotat realizarea filmului, pentru că şi alţi preşedinţi europeni au ajuns personaje cinematografice (aşa ca Berlusconi în comedia Caimanul de Nanni Moretti) şi au respectat libertatea de exprimare a cineaştilor. „Nu, ştiam că nu exercită nicio presiune directă. În societatea mediatizată în care noi trăim, cea mai mică intervenţie ar fi fost dată publicităţii şi ar fi fost considerată un act de cenzură. Nu era în niciun fel pentru el cartea care trebuie jucată şi el este suficient de inteligent pentru a şti că interesul era să lase filmul să se realizeze în mod liber Cred că a abordat acest lucru cu mult mai multă seninătate decât anturajul său.” El a declarat însă că nu se va duce să vadă filmul, în timp ce actuala lui soţie, Carla Bruni, a anunţat că îl va viziona. De altfel, ea nu ar dori să-şi strice relaţiile cu lumea cinematografică pentru că tocmai a fost văzută, la aceeaşi ediţie a festivalului de la Cannes, într-un mic rol în comedia lui Woody Allen Miezul nopţii la Paris. Se pare că familia prezidenţială franceză a intrat în zodia cinematografului. Sperăm s-o vedem în curând şi pe ecranele româneşti.