Către mijlocul secolului al XVII-lea, pe locurile pitoreşti ale văii Otăsăului, în satul Dezrobiţi din comuna Frânceşti, s-a înălţat o frumoasă mănăstire, cu hramul Naşterea Maicii Domnului, care se păstrează până în zilele noastre, cu unele modificări. Cea mai veche mărturie despre aşezământul monahal a fost consemnată în scris de diaconul Paul de Alep, care l-a însoţit pe Patriarhul Macarie al Antiohiei în călătoriile acestuia prin Ţările Româneşti, între anii 1653-1658. El susţine că un călugăr ar fi găsit o icoană a Maicii Domnului în scorbura unui stejar secular. O voce l-ar fi îndemnat, în vis, să zidească un lăcaş sfânt din trunchiul acelui copac. Neofit Cretanul, mitropolitul Ungrovlahiei, scria la 29 iulie 1745: „Un cioban cu numele Radu, în timpul lui Alexandru Vodă (1568-1577), a visat Icoana Maicii Domnului despre care aminteşte Paul de Alep şi, tăind stejarul în care a fost găsită icoana, a făcut din lemnul lui o bisericuţă, numită din această pricină Dintr-un Lemn“.

Profesorul Andrei Grabar, de la Universitatea din Strasbourg, a vizitat mănăstirea în anul 1929 şi, studiind icoana, a identificat-o ca fiind pictată în secolul IV d.Hr. la Mănăstirea Theothokos din Grecia, după un model care se spune că ar fi aparţinut Apostolului Luca, cel care a pictat-o pentru prima dată pe Fecioara Maria. Conform tradiţiei, în lume se mai păstrează doar trei exemplare asemenea celei de la Dintr-un Lemn. Profesorul I. D. Ştefănescu afirma însă că icoana a fost zugrăvită abia în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Conform lui A.M. Muzicescu, icoana ar fi lucrată înainte de 1453, la Bizanţ sau la Muntele Athos, folosindu-se un model mai vechi. Cea din urmă ipoteză este şi cea mai plauzibilă, dar modul în care icoana a ajuns la noi rămâne necunoscut. Cu prilejul restaurării din anii 2001-2003, icoana a fost scoasă din ferecătura de argint, s-a curăţat de stratul depus de secole şi s-a constatat că este pictată şi pe verso, cu o superbă scenă a Dreptei Judecăţi.

Pisania bisericii de zid, aflată deasupra intrării principale, care datează din anul 1715, scrisă la porunca lui Ştefan Cantacuzino (1714-1716), şi pomelnicul mănăstirii, scris de Dionisie Eclesiarhul în anul 1804, după cel din 1715, îl dau drept ctitor pe Matei Basarab. Tot cu Matei Basarab începe şi pomelnicul din 1845, scris de Gheorghe Gherontie de la Hurezi, document în original aflat în colecţia mănăstirii. Este posibil ca la această construcţie să fi participat atât domnitorul, cât şi ruda sa, marele boier Preda Brâncoveanu, care au fost zugrăviţi în tabloul ctitorilor din pronaosul bisericii. În anul 1715, Ştefan Cantacuzino a restaurat în întregime clopotniţa mănăstirii, situată la intrarea în incinta principală, şi Casa Domnească. După restaurarea din 1938-1940, făcută de Ministerul Aerului şi Marinei, acest ansamblu monahal a devenit în mod simbolic altar de închinare pentru aviatori şi marinari.

La mănăstire se infiripă povestea de iubire dintre Anton Pann (32 ani), venit aici să le predea maicilor „muzichia”, şi Anica, o fetişcană de şaisprezece ani, nepoata stareţei Platonida. „Finul Pepelei” o îmbracă pe fată în haine de flăcău şi fug amândoi peste munţi, la Braşov.

Tot la Dintr-un Lemn se află pietrele de mormânt ale Mariei Doamna, soţia lui Şerban Cantacuzino, voievodul care a adăugat bisericii un pridvor, şi ale fiului lor, Gheorghe Cantacuzino Basarab.

Ascunsă şi păzită de „stejari seculari”, aidoma celui din care a fost zămislită, Mănăstirea Dintr-un Lemn încântă ochiul trecătorului şi dăruieşte bucurie sufletelor ce zăbovesc la adăpostul zidurilor ei.