Noua identitate urbană conferită unor indivizi peste noapte i-a scos din universul baştinei, spre a-i transporta într-un spaţiu ce nu şi-l pot asimila organic până la capăt. Pe vremuri, dezvoltarea urbană era prezentată, la noi, triumfalist, ca vector al modernităţii şi semn indubitabil al progresului. De la România rurală, spre cea urbanizată - doar şi-n definiţia comunismului figurează teza dispariţiei deosebirii dintre sat şi oraş. (Obiectiv abuziv fetişizat: ca şi cum oraşul ar reprezenta idealul suprem, satul rămânând doar cu statut de etapă ce urmează musai a fi depăşită.) Pe alte meridiane, hiper-urbanizarea a fost şi este privită cu reticenţă şi îngrijorare. În prozele lui Joyce (Oameni din Dublin) oraşul, personaj central, nu-i altceva decât un loc al alienării, un ţesut patologic paralizant, caracterizat de stază, înfrângere, provizorat, sărăcie, izolare, monotonie, morbiditate, spleen. Oraşul-azil n-ar duce decât la ratare materială şi psihică, de unde şi sentimentul difuz al evadării necesare, mereu stopată de bariere psihologice. La noi, oraşul încă mai este privit ca model de dezvoltare, inclusiv spirituală, ca ţel pentru zenitul oricărei cariere şi locul cel mai potrivit pentru a-ţi creşte nepoţii. Nu era buletinul de Bucureşti visul visurilor generaţiei ‘70? Deocamdată însă, oraşul românesc este departe de condiţia megalopolisurilor lumii, rămânând mai aproape de proporţiile şi metehnele orăşelului din Peloponez, care a furnizat, fără prea mare vină, numele generic. Nu putem vorbi despre un spleen al oraşului Milişăuţi, despre alienare urbană la Hârlău, despre „gnomon” şi sofisticare la Fălticeni. Şi prin eterogenitatea locuitorilor, şi prin derizoriul peisajului stradal din cartierele mărginaşe, oraşul românesc încă mai e o combinaţie între rural şi urban. Despre umanitatea ce populează satul şi oraşul românesc în veacul XXI depun mărturie telejurnalele profilate pe tristeţea senzaţionalului morbid. Prima întrebare pe care ţi-o pui: când au făcut oamenii ăştia o baie? Înţoliţi ca vai de ei, nebărbieriţi, fonfăiţi, cu ochii umflaţi de băutură - mai-mai că se simte damful ţâşnind din ecran! - par abia descinşi dintr-un glodos neanderthal moldav. De i-ar vedea, ar mai exclama poetul „Voi singuri străjuiţi altarul / nădejdii noastre de mai bine”? Personajele respective au, totuşi, o existenţă reală şi, într-o anumită măsură, sunt reprezentative pentru ruralul mioritic. Dacă-i pe-aşa, atunci veşnicia s-a născut la sat şi tot acolo şi-a dat duhul! Fandoselile pseudo-folclorice din celălalt capăt al grilei de programe, în zona „Etno“, unde-ţi iau ochii fastuoase costumaţii, chipurile populare, doldora de sclipici şi cusături aiuristice, unde, în fundal, ţopăie personaje incerte, cu zâmbete-stas comandate de regizorul de platou, n-au cum echilibra imaginea generală a satului contemporan, fiindcă-s tele-construcţii întemeiate pe fals: ceea ce se cântă acolo nu-i folclor, ceea ce se vede n-are strop de autenticitate etnografică. Aşa că, probabil, imaginea satului moldav se cuvine plasată undeva între aceste două extreme, între mizerie cruntă şi veselie opulentă, între rictusul ştirb al babei vecină cu spânzuratul din bătătură şi zâmbetul de polistiren expandat al drăgălaşului de Fuego. Iar oraşul… ce oferă oraşul? Lumpeni, boschetari, mizerie sunt şi pe-aici din belşug, dar se văd mult mai greu. Altele-s suferinţele urbei: spaţiile de parcare, asfaltul bortelit, gigacaloria monstruoasă, drogurile, prostituţia şi, mai ales, politicăraia. În Moldova, oraşul a luat-o vijelios înaintea satului, rămas ezitant în bloc-starturi. Ştirile orăşeneşti din aceleaşi telejurnale nu ne mai arată spânzuraţi de grinda şurii, nici avortoni azvârliţi în privata cu stuf din fundul curţii, ci sinucigaşi aterizaţi de la etajul XII, ciocniri de Volvo cu Mitsubishi, răfuieli între bande mafiote, sfeterisiri de bancomate şi seifuri, atacuri la casele de schimb. Lumea ce apare în cadru este, de regulă, îngrijită, coerentă, locvace, afişează opinii şi disponibilităţi polemice. Chiar atunci când ajunge pe sticlă pegra pegrei târgului, tot arată, pe dinafară, cât de cât onorabil, iar în expresiile feţelor nu mai afli urmele acelei prostraţii dezarmante. Mai ales în Moldova de jos, distanţa dintre sat şi oraş nu se măsoară în kilometri, ci în ani-lumină. Devine sesizabilă când infracţiunea răscoleşte mâlul de pe fund şi-ţi apar pe ecran, dintr-un concret altfel ignorat, chipuri şi măşti de speriat copiii. Ştirile acuzate de speculare a senzaţionalului morbid au şi-o mare calitate: scot la lumină partea neştiută a României veacului XXI, pe care unii n-o văd, iar alţii, nu vor s-o vadă. Feţele aduse astfel în prim-plan pot prilejui adevărate studii de psiho-patologie socială, trimiţând în derizoriu cifrele statistice ce încearcă să vorbească de „dezvoltare durabilă” şi progres rural sub semnul îndemnului „să trăiţi bine!” Deocamdată, încă trăim în lumi paralele! Şi nu conţinutul propriu zis al ştirilor o demonstrează, fiindcă violuri şi crime pretutindeni în lume se petrec, ci fundalul socio-uman implicit revelat. Unii vor să vadă, în această deprimantă defilare de chipuri, argumente în sprijinul teoriei „românii - popor de patibulari”. Nimic mai fals. Toate evoluţiile, revoluţiile, evoluţiile şi involuţiile din România l-au urgisit mai întâi pe ţăran. Urgisit a rămas şi azi. Iertare s-ar cuveni să-i cerem - iar noi îl arătăm, ironic, cu degetul, ba îl mai acuzăm şi de… nemuncă!