Pentru criticii de tip Acterian, critica înseamnă a critica în sens propriu (mai pe româneşte „a înjura”), adică a da sentinţe, de la kritikos, care, în greaca veche, era un termen juridic: a emite sentinţa. Dar critica nu mai înseamnă demult a critica în sensul etimologic şi ar fi bine ca noul mileniu să descopere o altă denumire pentru această îndeletnicire făcută nu pentru a nimici, nici pentru a exalta un obiect de artă. Contemplare critică este, poate, expresia ce ar defini mult mai exact misiunea criticii de a reflecta, alături de artişti, şi capacitatea ei de a revela partea tăinuită a oricărei creaţii teatrale respectabile. În măsura în care spectacolul (cartea etc.) reprezintă generalul ascuns în particular, ininteligibilul în aproape inteligibil, într-o formă tot atât de enigmatică precum roata, care imită mersul fără a semăna cu piciorul, apariţia unei profesiuni iniţiatice care să te conducă prin „pădurea de simboluri” (Baudelaire, nu?) a teatrului este o necesitate. Mă gândesc că un critic ideal ar trebui să scrie atât de bine, încât să-şi facă discipoli, care să resimtă că sunt călăuziţi pe drumurile întortocheate şi, nu o dată, intermitente, dintre univers şi „bobul de rouă” care îl reflectă: teatrul, arta în general. El va presupune, fără încetare, că obiectul de artă este o enigmă ce trebuie dezlegată chiar cu riscul de a repeta la nesfârşit sacrilegiul de „a strivi corola de minuni a lumii”, de care se ferea Lucian Blaga. Critica bună este o destăinuire. Obiectivitatea de care vorbea Eugen Ionescu, pe care el nu a oferit-o nimănui, este, la urma urmei, o utopie. Fiecare spectacol văzut, carte citită etc. este o experienţă subiectivă, iar darea de seamă pe marginea lor, fie că este cronică, eseu ori pagină de jurnal, capătă valoare direct proporţional cu capacitatea de a trăi evenimentul. Rezultă că cea mai obiectivă critică este, în orice caz, cea mai interiorizată. Criticul nu va spune niciodată ce spectacol a fost văzut, ci spectacolul pe care l-a văzut. Eminescianul vers „privitor ca la un teatru drept e-n lume să te-nchipui” oferă perspectiva optimă pentru criticul care, iată, nu merge la reprezentaţie să caşte gura şi să dea note, ci să participe la contemplare. În acest caz, critica nu mai este critică, nici criticul un personaj belicos ce împarte calificative după bunul plac, nici apariţia detestabilă şi inestetică pe care o aşteaptă toată suflarea teatrului cu inima cât un purice în seara premierei, ci un „spectator avizat”, cum spunea Georges Banu. Un spectator care citeşte/merge la teatru pentru a înţelege mai bine propria viaţă, prin analogie cu „vieţile” din carte/de pe scenă, bucuros că un gest, o replică, o soluţie ingenioasă poate elimina încă o nedumerire din puzderia presărată de-a lungul vieţii. Fiecare critic construieşte „spectacolul său”, pornind de la cel real. Cu cât acest spectacol imaginar, care este cronica de teatru, este mai bine susţinut lăuntric, cu atât se apropie mai mult de obiectivitate.

Revenind la Ionesco, demolatorul de idoli, care, după trei decenii, era demolat de alţi demolatori, lăsând la vedere creatorul ulcerat, te gândeşti, involuntar, dacă nu cumva exagerăm puterea criticii. Nu s-a întâmplat şi nu se va întâmpla vreodată ca un critic genial să confecţioneze un mare scriitor (sau orice tip de artist) dintr-unul mediocru, nici să nimicească un mare artist, fie prin repetarea obstinată a unor aberaţii, fie prin ignorare. Nu cumva exagerăm capacitatea criticului de a deteriora reputaţia unui artist, reputaţie al cărei mecanism include şi alţi termeni de referinţă decât imaginea critică? A devenit Ionesco un dramaturg mai mic pentru că l-a criticat Kenneth Tynan? - iată întrebarea.