Scriind în numărul precedent al revistei despre teatrul istoric pe care Mihai Eminescu intenţiona să-l împodobească prin scrierile ivite din geniul său, insistam asupra afirmaţiei poetului potrivit căreia destinul lui Alexandru Lăpuşneanu putea genera o operă ce s-ar fi situat în vecinătatea Makbeth-ului shakespearian.

Lectura recentă a excepţionalei scrieri Istoria lui Ştefan cel Mare, de N. Iorga, publicată în 1904, cu prilejul comemorării a 400 de ani de la moartea domnitorului, are darul să aducă, prin numeroasele informaţii, argumente faptice care îndreptăţesc convingerea lui Eminescu, potrivit căreia, în Istoria românilor există numeroase evenimente, fapte şi personaje ce-i pot inspira pe dramaturgii cu vocaţie universală. Iată, succint, câteva posibile repere desprinse din biografia lui Alexandru cel Bun şi faptele urmaşilor săi, toate dând la iveală faţetele atât de diverse ale luptei pentru putere, nescutite de inimaginabile atrocităţi, de încleştările şi confruntările unor personaje cu viziuni diferite, cu trăsături de caracter nu o dată înspăimântătoare, cu înţelegeri când de apreciat, când de blamat fără ezitare, ale responsabilităţilor faţă de ţară şi datoriilor faţă de cei în fruntea cărora se aflau ca domnitori, precum şi a unor concepţii diametral opuse privitoare la relaţiile cu vecinii, unii dintre cei învestiţi în scaunul domnesc arătându-se nu o dată dispuşi să facă jocul ambiţiilor dominatoare ale unor vecini, animaţi doar de vasalizarea celor crezuţi vulnerabili.

Aşadar, Alexandru cel Bun a fost căsătorit, pe rând - după informaţiile din cartea marelui istoric -, cu Margareta, fără urmaşi; cu Ana sau Neacşa, cu care a avut o fată, Vasilsa, şi un băiat, Roman (mort de timpuriu), după care s-a născut un al doilea băiat, Ilie; mai apoi, domnul părăsind-o pe Neacşa şi căsătorindu-se cu Ryngalla, cu care n-a avut copii, dar care nu-l suferea pe Ilie. Domnul a avut şi mai mulţi copii din flori: un al treilea fiu (al unei Stanca) se numea Ştefan; al patrulea (al Marinei lui Marin) se numea Petru etc. Când Ryngalla l-a părăsit, Alexandru cel Bun l-a chemat pe Ilie în „odăile domneşti”, l-a însurat cu Marinka, soră cu soţia cea nouă a craiului polon, bucurându-se în curând de botezul lui Roman, fiul lui Ilie.

După moartea lui Alexandru cel Bun, Ilie va ajunge domn şi va întinde „o mână frăţească” lui Ştefan, frate vitreg, dar nu şi lui Petru, celălalt frate vitreg. Istoricul mai aminteşte că Alexandru cel Bun ar mai fi avut un fiu, pe Bogdan, neînscris în hrisoave, acesta fiind cel mai tânăr dintre mlădiţele domneşti şi - fapt deosebit de important - tatăl lui Ştefan cel Mare.

Ce s-a întâmplat cu aceşti numeroşi urmaşi, nu toţi provenind din căsătorii legitime?

Ilie va fi alungat din domnie de fratele său, Ştefan. Ştefan îl va îngădui pe fratele Petru, dar, ca uzurpator al lui Ilie, se va teme de Roman, fiul acestuia, moştenitor de drept la tron, după el. Aşa că îl va ademeni pe Ilie la Vaslui, „pe pământurile frăţeşti” - cum scrie Iorga -, şi „după groaznicul mijloc, obişnuit la grecii din Bizanţ, al arderii ochilor”, îl va scoate pe Ilie din rândul concurenţilor. Când va ajunge la 20 de ani, Roman, fiul lui Ilie, cu sprijinul craiului Cazimir, va veni în Moldova, îl va prinde în 1447 pe Ştefan în luptă şi i se va tăia capul, ca unui ucigaş. Nu se va scurge mai mult de un an şi Roman, „secătuit de putere şi ajutat de otrava boierilor”, va fi dus la groapă după doar câteva luni de domnie. Petru, intrat în scenă cu ajutorul lui Ion Corvin, după ce purtase un război fără izbândă împotriva lui Ştefan, se va fi socotit, după moartea acestuia, îndreptăţit să-l moştenească. Va şi ajunge domn, supunându-se însă lui Cazimir şi pierzând, deci, sprijinul lui Ioan de Hunedoara. Va muri şi Petru, încă tânăr şi încărcat de păcate. Abia acum va veni şi rândul copiilor din flori, nerecunoscuţi de Alexandru cel Bun, dar ştiuţi de alţii, probabil. Mai întâi, al unui domn pentru două luni, căruia i s-a zis Ciubăr-Vodă, iar apoi, al lui Bogdan, tatăl lui Ştefan cel Mare, sosit din Ţara Românească, unde se refugiase la Vlad Dracul, care „ţinea pe o nepoată a fugarului”. Era căsătorit cu o Oltea (Maria), mama lui Ştefan cel Mare. Dar şi Bogdan va trebui să scape de rivalitatea unui alt fiu al lui Ştefan şi al Marinkăi, Alexandru, pe care polonezii veniseră să-l aşeze în scaunul domnesc. Se vor lăsa însă inspitiţi de ofertele generoase ale noului pretendent. Numai că, în timp ce acesta trata cu polonii obţinerea domniei şi valoarea „birului păcii”, a apărut un călugăr, Aron, care, la rându-i, se declara cel din urmă fiu al lui Alexandru cel Bun şi îl contesta pe Bogdan ca fiu al aceluiaşi. Strategic, Aron va susţine că vrea să-l ajute pe Alexandru să dobândească tronul domnesc, pentru că acestuia îi revenea, după cutume. Mai mult, aflând că Bogdan era la o petrecere, la o rudă, într-un sat de lângă Suceava, va obţine trădarea acestuia, îl va scoate noaptea din cămara „unde se odihnea după chef” şi i se va tăia capul. Petru Aron se va înscăuna domn, dar nu pentru mult timp, căci boierii vor aduce la Suceava pe Alexandru (Alexăndrel), repede însă dezavuat, pentru că „era beţiv şi răzbunător” şi nevoit să fugă din faţa lui Petru Aron. Îşi va găsi şi Alexăndrel moartea, prin otrava strecurată în băutură. În sfârşit, Vlad Ţepeş îl va sprijini împotriva lui Petru Aron pe Ştefan Vodă cel tânăr, care, în 1457, alungându-l pe Petru, va fi uns voievod de mitropolitul Teoctist „pe locul numit Direptate”. Ceremonia ungerii va avea loc printr-o slujbă săvârşită „între suliţi, nu fără oarecare sfială”.

Peste ani de la venirea la domnie, în celebra bătălie de la Baia, dusă de Ştefan cel Mare împotriva secuilor, care-l aduceau, spre a-l repune pe tron, pe fugarul Petru Aron, ucigaşul tatălui lui Ştefan cel Mare, odată cu istorica izbândă, acesta va săvârşi şi aşteptata pedeapsă meritată: fugarul ucigaş va fi atras de boieri „printr-o carte amăgitoare” şi, prins, i se va tăia capul.

Devine evident că şi numai dintr-o atare telegrafică înşiruire de tulburătoare fapte îşi află edificatoare temeiuri credinţa lui Eminescu, potrivit căreia evenimentele sângeroase ale trecutului, susţinute de varii justificări, dar născute nu o dată din tenebroase şi neomeneşti porniri, puteau îndemna la scrierea unor piese de teatru care - prin natura conflictelor şi a deznodământului lor - îndreptăţeau a fi alăturate celor din piesele shakespeariene.

În literatura dramatică de după Eminescu s-au scris unele piese în care s-au adus cumva la împlinire câteva dintre proiectele acestuia. Fireşte, cu mijloacele ce le-au stat la îndemână autorilor lor, rămânându-ne regretul că, de sub pana autorului Luceafărului, n-au ajuns a fi duse la desăvârşire anticipatele capodopere.

P.S.: Apropos de istoricul N. Iorga, a cărui lucrare ştiinţifică cu impresionante virtuţi literare a îngăduit desprinderea unora dintre argumentele aduse mai sus, ar trebui observat că, anul trecut, s-au împlinit 70 de ani de la abominabila crimă căreia i-a fost victimă, iar în  ianuarie s-au împlinit 140 de ani de la naşterea sa. Din motive greu de înţeles, în anul ce a trecut, deşi prilejul era potrivit, s-a făcut mult prea puţin pentru aducerea în memoria contemporanilor a operei, ideilor, dar şi a semnificaţiilor vieţii şi jertfei marelui savant. Poate aniversarea din această vară va fi mai generoasă cu genialul nostru istoric. Mi-aş îngădui să observ că un film consacrat sfârşitului tragic al marelui istoric - filmul Drumeţ în calea lupilor, regizat de Constantin Vaeni, al cărui scenarist am fost, împreună cu regretatul Mihai Stoian - n-a reţinut atenţia vreunui canal de televiziune în al 70-lea an al comemorării sfârşitului său tragic. De unde atâta sfială şi reţinere? Pe cine incomodează evocarea marilor figuri ale istoriei şi culturii neamului?