Ca şi alţi câţiva mari scriitori postbelici în cărţile lor, Mihai Pop vede şi semnalează dezmembrarea şi dispariţia satului tradiţional. Scrie despre necesitatea intervenţiei statului în construcţia noului sat standard, unul de tip capitalist. El pleacă de la exemplele, singulare, de sate româneşti care „merg cu vremea”. Când, la Ieud, satul unde s-au descoperit nişte manuscrise care sunt printre cele dintâi scrieri în limba românească, descoperă baia comunală, Petre Buga nu scapă ocazia de a prezenta imaginea crudă a satului de obşte, de la polul opus: „Baia de la Ieud ne aminteşte, însă, de celălalt pol al stărilor de la noi, satele din Basarabia sau Bărăgan, de pildă. Aici nu numai că nu există băi publice, dar nu sunt nici măcar râuri bogate în apă răcoroasă ca în Maramureş, în care ţăranii să-şi spele o dată sau de două ori pe vară murdăria adunată un an întreg. Nori groşi de praf îneacă, aici, satele. Murdăria se depune pe sudoarea acră a trupurilor ţărăneşti şi este coaptă, în zilele lungi de vară, de arşiţa soarelui şi dogorâtă iarna de bătaia crivăţului. Spălatul este mai mult un act ritual decat o faptă igienică, iar apa scoasă din puţuri adânci este, înainte de toate, un element esenţial al vieţii economice, iar nu un mijloc de a procura trupului curăţenie”. Ne apropiem, nu doar stilistic, de proza neagră a marilor reporteri precum Geo Bogza ori Zaharia Stancu. Conducătorii statului, spune viitorul savant în haine de reporter militant, „au alte griji şi alte necazuri decât problema satului românesc şi igiena unor nenorociţi de ţărani, nespălaţi cu anii. Smârcurile verzi de apă stătută şi răscoaptă, care se pot vedea în atâtea locuri în mijlocul satelor din Basarabia sau Bărăgan, şi care pestilenţiază acolo aerul, amintesc locuri din coloniile africane şi sunt caracteristice nu numai pentru o stare de lucruri, ci şi pentru o mentalitate”. Care este mentalitatea cu pricina? „În acest sector al vieţii publice şi în atâtea altele domneşte un spirit colonial. Dacă Bucureştii amintesc, în toiul verii, prin sergenţii cu căşti coloniale, de oraşele Marocului, satele Basarabiei şi Bărăganului, cu smârcurile lor şi cu casele dărăpănate, cu ţăranii nespălaţi, cu administraţia lor şi cu întreg standardul de viaţă ne vorbesc despre Congo”. Pentru a schimba faţa satelor, scrie viitorul savant, „entuziasmul sentimental şi filantropia nu sunt suficiente” şi nici „creările de utopii în chip de sate model”. Sunt atinse aici trei forme iluzorii de a sări în „apărarea” satului românesc: entuziasmul sentimental al „intelighenţiei”, care cultivă imaginile satului decorativ şi de paradă, filantropia sectară şi demagogică a statului şi naivitatea de tip utopic a modelului sociologic din şcoala Gusti, de care tânărul lucid M. Pop se despărţea în această privinţă. Venim acum la soluţia lui Mihai Pop, soluţie ce poate fi încă unul din motivele pentru care viitorul savant n-a vorbit, dar nici n-a renegat-o, despre publicistica sa interbelică: această soluţie este aceea a… „sistemului de gospodării colective”! Să se fi gândit Mihai Pop din anii supravieţuirii în comunism că o atare soluţie ar putea face din el, nu doar în ochii răuvoitorilor, dar şi în ai prietenilor, unul dintre primii propagandişti ai gospodăririlor agricole colective şi ai CAP-urilor?! Despre asemenea „cooperative” se mai vorbise, inclusiv pe vremea lui Carol al II-lea. „Înainte de toate - spune Petre Buga, vorbind despre modificări structurale - se cere schimbarea sistemului celor trei tarlale pe un sistem de culturi fixe; apoi, sunt necesare acţiuni de îndiguire şi irigaţie, precum şi cele menite să ducă la sistemul de gospodării colective”. Iar schimbarea radicală, pe baze realiste şi naţionale, a feţei satului depinde ea însăşi de „schimbarea mentalităţii coloniale în spirit cetăţenesc”. Că nu-i vorba de importul formelor comuniste de tip sovietic - de care îl puteau bănui prietenii şi neprietenii - reiese cu claritate din Pilda mocanilor, un articol extraordinar prin modernitatea viziunii, inspirată nu de forme de import, ci de experienţa, ca şi seculară, a unor comunităţi tradiţionale româneşti, evocate şi descrise de specialişti, dar care rămân, prin „grija” unui stat orb şi a conducătorilor lui surzi, „înmormântate la institutele de cercetare sau în rapoartele oficiilor de studii”. M. Pop nu scoate forma de mai înainte din nu ştiu ce ideologie sau din tratate marxiste de uz popular, dar din observarea lucidă şi perspicace a formelor inventate de beneficiarii autohtoni: „Cercetătorii specialişti au pus din nou în discuţie o faţă a acestei probleme: aceea a corelaţiei dintre stână şi cooperativă. Nu demult, d. C. Turda, recenzând în Societatea Românească o lucrare asupra păstoritului în Maramureş, propunea ca la temelia organizării cooperativelor păstoreşti ce ar urma să se creeze în cadrul inaugurării unui regim de economie dirijată, să fie aşezată stâna. De curând, I.I. Ghelase, în monografia sa Mocanii, arată documentat cum aceşti păstori născuţi au realizat fără intervenţia statului, în vremi când orientarea vieţii economice era contrară, ceea ce propune d. G. Turda. «În ceea ce priveşte organizarea economică a târlelor mocâneşti - spune d. I. I. Ghelase - vedem că în esenţă ele nu sunt altceva decât forma economică de organizare a cooperativelor»”. În ce constă pilda mocanilor - aceşti „avangardişti” ai civilizaţiei ţărăneşti! - pe care M. Pop o opune soluţiilor filantropice şi demagogice ale conducătorilor statului cu „alte griji şi alte necazuri decât problema satului românesc şi igiena unor nenorociţi de ţărani, nespălaţi cu anii”? Pilda mocanilor constă „în felul în care ei au ştiut să potrivească forma tradiţională noilor nevoi, inaugurând exploatarea colectivă a munţilor sub forma obştilor de arendare sau creând asociaţii de târlă pentru o mai bună organizare a producţiei şi desfacerii, dar, îndeosebi, pentru a înfăptui unităţi economice în care să intre toţi mocanii. Colectivele de exploatare ale păşunilor alpine sunt forme la care se gândeşte de abia acum un stat unde întreaga gospodărie se face după un plan ticluit în cele mai mici amănunte: Cehoslovacia. Asociaţiile mocăneşti, însă, forme şi mai înaintate, unităţi bine închegate de producători specializaţi, integrate în sistemul economic general, sunt realizări care pot fi începutul creării unei noi structuri gospodăreşti a statului nostru. Guvernanţii de mâine să mediteze asupra pildei mocanilor”. Nici în 1937, nici mai târziu, în 1950 - 60 - 70, şi nici astăzi guvernanţii nu vor sau nu sunt în stare să „mediteze” la pilda mocanilor, deşi ei vor, iarăşi, să „reformeze” statul şi viaţa şi administraţia societăţii româneşti. „Pilda mocanilor” mai spune ceva: spune mult despre reala capacitate a tradiţiei de a se înnoi, chiar despre forţa inovatoare a tradiţiei - ea însăşi, cunoscută bine şi din interior, fiind modernă şi modernizantă. Este, totodată, şi o lecţie opusă scepticismului intelectual, care nu vede în experienţa seculară a diverselor pături ţărăneşti decât sensul descendent al unei morţi anunţate, totale şi definitive. Mocanii lui Mihai Pop ne învaţă că nu-i adevărat, deşi poate fi real!, că societatea agrară în sine este fatal staţionară şi retrogradă, incapabilă de adaptare la nou - idee ce conduce, de mai bine de o sută de ani, mintea unor intelectuali români. În articulaţiile dezvăluite de Petre Buga - Mihai Pop, civilizaţia „ţărănească” este compatibilă cu legile „economiei de piaţă”: mocanii n-au citit tratate de economie politică şi nici Capitalul, dar au ajuns „avangardişti” în materie de organizare economică, împinşi de simţul realităţii şi de inteligenţa lor ascuţită. În plus, statul orb şi „haidăii electorali” din slujba clientelei şi oligarhiei de stat fac „pilda mocanilor” ineficientă. Trec peste alte demonstraţii de modernitate a arhaicului şi peste formele fără fond propuse de autorităţi şi „semănătorişti” pentru „reformarea” satului, spre a observa un anumit optimism gnoseologic ce-l fereşte pe scepticul robust de a lua chipul intelectualului răvăşit de durere, care plânge pe ruinele unei lumi ce piere. M. Pop nu este un inadaptat de-al lui Vlahuţă, nici vreun sămănătorist iorghist, el descoperă şi descrie germeni ai reînnoirii în chiar societatea ţărănească tradiţională pe cale de dispariţie. Nu speră în necesara intervenţie a statului, dar o somează. O bună parte din sumarul volumului conţine semnele unui viguros intelectual antifascist şi antitotalitar, antirasist şi chiar filosemit. Titlul volumului e titlul unui articol din „Lumea Românească”, anul I, ianuarie 1938. E o reacţie tulburătoare şi spectaculoasă la instituirea legilor rasiale sub guvernul Goga-Cuza. La 22 ianuarie, publicase în acelaşi ziar articolul Diversiunea intoleranţei, unde îşi formula, în câteva propoziţii ferme, opţiunea şi atitudinea intelectuală ce-l vor defini toată viaţa: „Neamurile nu sunt intolerante de la natură. Egoismul de neam, ca şi cel de clasă, nu sunt înnăscute popoarelor. Popoarele nici nu sunt măcar vinovate de intoleranţa de care le acuză uneori pe drepte temeiuri istorice. Vina lor este numai în pasivitatea cu care îşi acceptă conducătorii, în nepăsarea cu care se lasă dominate de anumite idealuri şi conduse spre anumite destine”. În faţa intoleranţei legalizate de nişte conducători pe care nu-i merită, dar îi suportă, publicistul devine un instigator şi scrie: „poporul întreg se cuvine să se oprească asupra acestor lucruri, să le priceapă sensul adevărat şi să se hotărască la acte politice care să repună în vechile locuri idealurile care i-au dat libertate naţională şi eliberare socială”. Legalizarea intoleranţei îl face să-şi iasă, într-una din cele mai inspirate pagini ale lui, din calmul lucidităţii „sângeroase”, dar nu patetice, cu care, în general, analizează societatea românească şi politica internaţională: „Am citit, cum desigur aţi citit şi dvs, decretul de lege pentru revizuirea cetăţenilor. Nu ştiu care a fost senzaţia pe care aţi încercat-o prin această lectură. Poate aţi găsit legea absurdă, poate neclară sau poate cei cu mai mult spirit juridic aţi aflat contraziceri între diversele ei prevederi. Unii vă veţi fi gândit poate, cu destulă naivitate, desigur, că acest decret e în flagrantă contradicţie cu spritul Constituţiei noastre şi cu «caracterul democratic» al statului românesc. Nu mi-au venit deloc astfel de gânduri şi nu le-am atribuit nici un rost nici pentru cei la care decretul se referă, nici pentru obştea românească. Voiam şi eu să fiu revizuit, găsit cu cetăţenia în neregulă şi trecut în rândul acelor paria care de acum înainte nu vor mai putea să ocupe nici o slujbă la stat, nu vor avea nici un drept politic, nu vor fi obligaţi să facă armată şi vor fi toleraţi în această ţară doar atât cât bunul plac al guvernanţilor le va permite. Voiam să mă simt printr-un decret scos în afară de lege, ca să nu mai fiu obligat să votez cu guvernul sau să îmi bat capul cu numărarea punctelor de pe buletinele de vot pentru a-mi exprima liber convingerile mele politice şi a contribui prin aceasta la conducerea statului, indicând spre cine merge vrerea mea şi pe cine cred mai vrednic să mă reprezinte în parlament. Voiam să mă simt eliberat de răspunderea morală care apasă asupra mea şi să fiu străin cu totul de ruşinea fără seamăn a vieţii noastre politice”. Lepădându-şi cetăţenia dintr-o imensă ruşine de a fi român, Mihai Pop doreşte cu disperare, în acest moment istoric funest al patriei sale, să fie „un adevărat internaţional”, eliberat de povara unei democraţii fără dreptate şi egalitate: „Doream să fiu revizuit fiindcă astăzi mai putem vota, apoi se pare că o facem pentru ultima dată şi chiar dacă am mai practica acest urât obicei democratic, practica lui nu mai are nici o valoare din moment ce ţara o stăpânesc tocmai cei pe care ea i-a refuzat”. Nu simţiţi din când în când această ruşine de a fi români într-o ţară condusă şi stăpânită adesea tocmai de cei pe care ea îi refuză? Prin acest volum, cu un titlu atât de inspirat, ca şi prin celelalte cărţi ale sale, savantul Mihai Pop începe a se bucura de o prea mult aşteptată revizuire. Mai bine mai târziu decât niciodată.