Istoria Literaturii Române fără Neagoe Basarab?! *

Se poate scrie o Istorie a literaturii române fără Neagoe Basarab şi Învăţăturile către fiul său Theodosie? Se poate! Cu condiţia să nu fie o istorie, ci o lectură mai mult sau mai puţin „infidelă” a unei părţi din literatura română, cu excluderea alteia, aşa cum este recenta Istorie critică a literaturii române de Nicolae Manolescu.

Deşi editura „Paralela 45″, care i-a tipărit impunătorul volum (depăşit ca format, dar nu şi ca număr de pagini, de sintezele lui George Călinescu, Alexandru Ştefănescu şi Ion Rotaru) i-a adăugat pe copertă, ca subtitlu comercial, 5 secole de literatură, cititorul care o deschide constantă că pentru autor „De interes literar nu sunt decât scrierile în limba română, care încep cu Letopiseţul lui Grigore Ureche şi Cazania lui Varlaam, la mijlocul secolului al XVII-lea, primele noastre opere în proză” (p. 44), ceea ce reduce aceste „5 secole” la 365 de ani!

Dar, în realitate, prima noastră operă în proză scrisă în limba română şi precis datată, 1620, este      De-nceputul lumii dentâi a lui Mihail Moxa - prima istorie universală în româneşte. Alcătuită pe baza mai multor izvoare, conţine şi descrierea luptei şi biruinţei lui Mircea cel Mare asupra lui Baiazid care l-a inspirat pe Mihail Eminescu pentru prima parte a Scrisorii III (Mihail Moxa, Cronica universală. Ediţie critică, însoţită de izvoare, studiu introductiv, note şi indici de G. Mihăilă, Bucureşti, Editura Minerva, 1989).

Şi mai timpurie, anume din primul deceniu al secolului al XVII-lea, este însă Istoria lui Mihai Vodă sân (fiul lui) Pătraşcu Vodă, pe care o cunoaştem numai ca parte componentă a Letopiseţului Ţării Româneşti, alcătuit pe vremea lui Matei Basarab, tradus în arabă de Macarie Zaim (care, amintind că despre faptele lui Mihai Viteazul s-a scris o carte întreagă, nu o traduce şi pe aceasta) şi continuat cu istoria pe scena căreia intră postelnicul Constantin Cantacuzino şi fii săi, până la anul 1690, când se încheiase domnia lui Şerban Cantacuzino şi începuse de doi ani a lui Constantin Brâncoveanu, nepotul de soră al fostului domn. De unde şi denumirea de „Letopiseţ Cantacuzinesc” ce i s-a dat de istoriografia literară modernă, deşi „cantacuzinească” este doar această parte.

În 1961, părintele profesor Ilie I. Georgescu a descoperit în biblioteca mânăstirii Neamţu şi a publicat în „Mitropolia Olteniei” (nr. 7 - 9, din iulie - septembrie, paginile 503 - 549) o copie a Letopiseţului Ţării Româneşti (titlul scris pe cotorul legăturii), cu foi lipsă la început şi la sfârşit, care se termină acum cu domnia lui Constantin Şerban. Ea conţine şi „Domnia lui Mihai Vodă sân Pătraşcu Vodă”, cu acelaşi titlu dezvoltat ca şi în manuscrisul fost în biblioteca lui Ştefan Cantacuzino, ultimul domn „pământean” din Ţara Românească (714 - 1716), luat ca bază pentru toate ediţiile, de la a lui Nicolae Bălcescu şi August Treboniu Laurian din „Magazin istoric pentru Dacia” până la a lui Constant Grecescu şi Dan Simonescu, apărută în 1960, în seria „Cronicile medievale ale României” (III), publicată de Editura Academiei Române.

Manuscrisul descoperit şi editat de părintele Ilie I. Georgescu a fost copiat de Florea Logofătul - după limbă un muntean - în 1735, dar, deşi mai nou cu două decenii, el păstrează un text cu mult mai bun, nu numai pentru domnia lui Mihai Viteazul, ci şi a lui Matei Basarab, aşa cum am demonstrat în urmă cu 27 de ani 1. Dar un text similar găsim şi în Cronica paralelă a Ţării Româneşti şi a Moldovei 2, păstrată în ms. rom. 2591 BAR, din care Dan Simonescu a publicat partea luată din cronica în versuri a lui Matei al Mirelor 3, iar subsemnatul, în 1969 4 şi 1981, Istoria lui Mihai Viteazul.

Am confruntat acest text cu manuscrisul lui Florea Logofătul, cu memoriul lui Mihai Viteazul către ducele Ferdinando I de Medici al Toscanei - memoriu numit de N. Iorga O istorie a lui Mihai Viteazul de el însuşi -, cu scrierea lui Baltazar Walther şi cu poemul vistiernicului Stavrinos. Rezultatul a fost constatarea că textul din copia cantacuzinească - singurul editat până atunci - are atâtea omisiuni de copiere, încât în comparaţie cu celelalte două copii se aseamănă cu o foaie de hârtie mâncată de carii. Dimpotrivă, cele două copii conţin atâtea date exacte, evenimente, nume de persoane, încât nu pot fi adăugate după o jumătate de secol, necum după aproape un secol şi jumătate, ci ele au fost păstrate în cele două copii, în timp ce din copia cantacuzinească au dispărut.

Cea mai importantă concluzie pe care suntem obligaţi să o tragem din acest examen este însă aceea că autorul Istoriei lui Mihai Vodă sân Pătraşcu Vodă a fost nu numai un contemporan şi participant la evenimente, ci şi un apropiat al domnului, iar cel ce răspunde mai bine la acest portret robot este Teodosie Rudeanu, care, potrivit informaţiei date de Baltazar Walther, însemna evenimentele pe măsura petrecerii lor, iar el a putut folosi aceste însemnări, printr-un intermediar polon, pentru scrierea sa latină, publicată la Görlitz în 1599.

Ceea ce N. Iorga a numit „Cronica Buzeştilor” în limba română este de fapt epopeea lui Mihai Viteazul, redactată cu siguranţă de Teodosie Rudeanu sau de cineva care a avut la rându-i acces la acea cronică ţinută de el şi pe care N. Iorga socotea că a folosit-o domnul însuşi, când a dictat memoriul citat. Buzeştii apar în măsura în care au jucat roluri însemnate, dar apar şi ceilalţi „mareşali” ai acestui Napoleon al sud-estului european 5. Scrierea însăşi este o veritabilă capodoperă a literaturii noastre istorice şi ea l-a inspirat şi i-a servit ca izvor lui Nicolae Bălcescu pentru cea mai cunoscută operă a sa. În consecinţă, trebuie să fie aşezată la începuturile literaturii originale în limba română, ceea ce ne dă 400 de ani de literatură. Dar nu „5 secole”!

Ca să le avem pe toate cinci şi să nu considerăm gestul editurii un mod de a-l înşela pe cumpărător cu o etichetă falsă, trebuie să numărăm de la întâia noastră creaţie literară originală aparţinând genului cronicăresc (cel mai bogat reprezentat, şi la cel mai înalt nivel artistic, în literatura română veche) care şi ea ne istoriseşte o epopee, având în centru tot o mare personalitate: Letopiseţul de când s-a început, cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei. El a fost alcătuit sub directa supraveghere a lui Ştefan cel Mare, cu pasaje dictate evident de domnul însuşi 6. Dar nici pe acesta nu-l găsim în Istoria critică a literaturii române, de data asta fiindcă este scris în limba slavonă, iar pentru autor nu contează decât scrierile în limba română. Desigur, în măsura în care nu i-au scăpat atenţiei sau cunoştinţelor domniei sale chiar şi două dintre acestea!

Procedând în conformitate cu principiul adoptat, criticul Nicolae Manolescu a şters dintr-un condei DOUĂ SECOLE din istoria literaturii române, de la Pripealele lui Filotei Monahul (amintite doar spre a le nega orice valoare) şi Mucenicia lui Ioan cel Nou de „Grigore monahul şi prezviterul de la marea biserică moldo-vlahă” la Cartea românească de învăţătură, pe care nu autorul ei a numit-o cu neologismul polono-ucrainean Cazanie, ci istoricii literari moderni.

Dar mai dispar în felul acesta şi scrierile latineşti ale lui Dimitrie Cantemir şi cele franceze ale lui Mircea Eliade, Eugen Ionescu şi Emil Cioran, tăiaţi astfel în două şi deposedaţi în ochii cititorului român de capacitatea de a-i oferi dimensiunea europeană şi  chiar mondială a acestei culturi, declarată de unii, mai ales în ultima vreme „de nimic”.

Excluderea din Istoria critică a literaturii române a scrierilor românilor în alte limbi este astfel teoretizată: „Noi n-am avut, ca slovacii, mai multe limbi literare şi, la urma urmelor, creaţiile în alte limbi decât româna nici nu sunt foarte numeroase. Ele nu sunt româneşti nici în conţinut, nici în formă [s.n.]. Au reprezentat mai curând un epifenomen de la sfârşitul unei lungi tradiţii - aceea bizantino-slavă - decât un fapt major de la începutul alteia, esenţiale pentru noi - aceea naţională. Ataşarea lor la literatura română denotă un complex de inferioritate mascat de proclamarea unuia de superioritate, ca şi în cazul protocronismului” (p. 27).

Trimiterea la situaţia slovacilor (care au folosit pe rând trei limbi literare - slava veche, latina şi ceha - pentru ca abia în secolul al XVIII-lea „să transforme propriul idiom în instrument al literaturii naţionale”) îl viza pe academicianul G. Mihăilă, care la apariţia primului volum al cărţii, în 1990, a publicat amplul articol intitulat O chestiune de principiu. Reflecţii privind literatura română veche, retipărit în volumul Între Orient şi Occident. Studii de cultură şi literatură română în secolele al XV-lea - al XVIII-lea, Bucureşti, 1999, pp. 9 - 52.

În acest articol autorul a demonstrat că principiul adoptat de Nicolae Manolescu se află în contradicţie cu practica unor istorici ai marilor literaturi occidentale (între ei Joseph Bédier şi Paul Hazard, care au dirijat cea mai cunoscută istorie colectivă a literaturii franceze) şi a tuturor istoricilor literaturilor slave din aria occidentală, care nu lasă pe dinafară importantele scrieri în limba latină, fără de care imaginea literaturilor respective nu mai este întreagă. Nici un istoric al literaturii polone nu ignoră pe Jan Długosz (1415 - 1480) pentru a vorbi despre istoriografia polonă doar o dată cu Marcin Bielski (1495 - 1575), primul care şi-a scris cronica în limba vorbită.

Autorul celei mai cunoscute istorii a literaturii polone într-o limbă de circulaţie internaţională, dr. A. Brückner, profesor la Berlin (Geschichte der polnischen Litteratur, Leipzig, 1909, cu care a fost inaugurată marea colecţie Die Litteraturen des Ostens in Einzeldarstellungen), considera că marea istorie latină a Poloniei aparţine literaturii universale (p. 25) şi se referă în capitolul despre Începuturile literaturii polone la toate scrierile în limba latină.

G. Mihăilă trimitea la Julian Krzyżanowski, cel mai mare istoric al literaturii polone din a doua jumătate a secolului trecut. Aş adăuga pe profesoara Maria Bersano Begey, de la Universitatea din Torino, autoarea volumului Storia della letteratura polacca din marea colecţie italiană „Storia delle letterature di tutto il mondo. Direttore: Antonio Viscardi”, volum prefaţat la prima ediţie, în 1953, de cel mai ilustru slavist italian, Enrico Damiani, şi din care Biblioteca Academiei Române posedă ediţia a doua. Găsim aici în primul capitol, Le origini, toată literatura polonă de limbă latină, având în centru pe istoricul Jan Długosz, cel cu vestitul elogiu adus lui Ştefan cel Mare, precum şi pe Filippo Buonaccorsi Callimacus (1437 - 1496), şi el tot scriitor în latină, de la care ne-a rămas observaţia că românii au făcut pace cu Poarta Otomană „nu ca învinşi ci ca învingători”. Despre Jan Długosz citim: „Istoria lui Długosz este considerată de asemenea cea dintâi manifestare viguroasă a patriotismului polonez. Conştient de măreţia timpurilor în care trăieşte, el le preamăreşte cu o bogăţie de culoare şi de pasiune, care, dăunând uneori obiectivităţii istoricului, conferă valoare operei literare” (p. 20). Schimbând ce-i de schimbat, această caracterizare se potriveşte şi scrierii strict contemporane din literatura română, dar nu în latină, ci în cealaltă limbă universală a Europei medievale: Letopiseţul de când s-a început, cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei.

Istoria polsľskoi literaturî, publicată în 1960 de Editura Universităţii din Leningrad în cinstea mileniului statului polon întemeiat de Mieczko I (960 - 992), cel care în 966 şi-a creştinat poporul în ritul catolic, cu latina ca limbă a Bisericii, statului şi culturii, adoptă aceeaşi atitudine faţă de literatura în limba latină a Poloniei medievale. Autorul, profesorul V. B. Obolevici, consacră primul capitol Folclorului şi pe următorul Literaturii secolelor X - XIII, evident scrise în latineşte. Următorul, Literatura secolelor XIV - XV oferă un spaţiu considerabil lui Jan Długosz.

Şi mai radicali în valorificarea literaturii de limbă latină sunt autorii celei mai bune istorii a literaturii ungare destinată străinătăţii, Histoire abrégée de la littérature hongroise, care a apărut în 1962, la Editura Corvina din Budapesta, şi în care capitolul Le moyen âge este scris de Tibor Klaniczay, specialist cunoscut. Conform acestei istorii, „La littérature chrétienne de langue latine naquit au cours du XI-e siècle” (13). Cel mai mare poet al Renaşterii ungare, Janus Panonnius, a scris exclusiv în limba latină.

Aşadar, literatura polonă începe în secolul al X-lea, cea ungară într-al XI-lea, în schimb, conform lui Nicolae Manolescu, noi începem să avem literatură de abia la mijlocul secolului al XVII-lea!

Academicianul G. Mihăilă mai arăta că Nicolae Manolescu se află în contradicţie cu toată istoriografia literară românească, inclusiv George Călinescu, la care scrierile originale în limba slavonă nu lipsesc.

La această ultimă observaţie aduc un amendament: când tânărul Ovid Densusianu a început în anul universitar 1898/99 cu epoca veche cursul său de Istoria literaturii   române, întins pe trei ani, şi din care va ieşi, după Primul Război Mondial, cele trei volume intitulate Literatura română modernă (epoca veche rămânând în notele litografiate ale studentului Filip Drugescu), el a început cu prezentarea traducerilor româneşti de texte biblice, de apocrife şi de „cărţi populare”, fără a face loc scrierilor originale, dar în limba slavonă, deşi Mucenicia lui Ioan cel Nou era editată şi tradusă din 1884 de episcopul Melchisedec, iar Ioan Bogdan publicase în 1891 şi 1895 Vechile cronice moldoveneşti până la Ureche şi Cronice inedite atingătoare de istoria românilor, din care nu mai lipsea decât cronica lui Azarie, pe care o va descoperi şi edita în 1909. Toate erau însoţite de traducerile marelui slavist, deci accesibile în româneşte şi neştiutorilor de slavonă. Ovid Densusianu le va aminti atunci când va discuta izvoarele  cronicii lui Grigore Ureche, deci nu le ignora. Dar nu le-a integrat istoriei literaturii române, limitată la textele în limba română, chiar dacă erau numai traduceri. Ocupându-se de Coresi, Ovid Densusianu menţionează tot numai tipăriturile în româneşte, pentru a trece apoi la Mihail Moxa şi a se opri pentru prima oară pe larg la Varlaam şi Grigore Ureche, la fel ca Nicolae Manolescu.

Întrucât, în afară de Nicolae Manolescu, n-a mai fost urmat pe această cale de nimeni, asistăm într-un fel cu „Istoria critică” proaspăt ieşită de sub tipar la darea înapoi a ceasului istoriografiei literare româneşti cu 110 ani, întrucât şi modul cum este rânduită şi prezentată materia îl reeditează pe al lui I. G. Sbiera din 1898.

Spre deosebire de Nicolae Manolescu, Ovid Densusianu s-a ocupat, însă de Învăţăturile lui Neagoe Basarab şi de Viaţa lui Nifon, întrucât, deşi nu le considera scrise în limba română (ediţia lui Lavrov avea să apară abia în 1904), le avem traduse în această limbă, în secolul al XVII-lea, unde le repartiza şi el.

În mod intenţionat academicianul Gheorghe Mihăilă, cunoscând hipereuroatlantismul criticului Nicolae Manolescu, nu s-a referit la situaţia din literaturile slave răsăritene, de tradiţie bizantină, unde aplicarea aceluiaşi principiu ar face pur şi simplu imposibilă scrierea istoriei vechilor literaturi bulgară, rusă şi sârbă, întrucât toate scrierile ce le compun, cu excepţia  traducerilor din Damaschin Studitul în bulgara modernă şi de autobiografia protopopului Avvacum Petrov - prima scriere în ruseşte, din secolul al XVII-lea -, sunt în aceeaşi limbă universală de cultură a Răsăritului, folosită şi de români. Cu deosebirea că, în timp ce la noi s-a scris literatură română în această limbă numai 150 de ani, în Bulgaria, Rusia kieviană şi cea moscovită şi în Serbia s-a scris până în secolul al XVIII-lea. În consecinţă, bulgarii, ruşii şi sârbii de azi îşi citesc întreaga lor literatură veche în traduceri moderne realizate de eminenţi specialişti în decursul secolului trecut. În prezent s-a încheiat în Rusia o impunătoare serie de volume în care au fost publicate toate scrierile vechii literaturi ruse în textele originale, dar însoţite de traducerea lor în rusa de azi.

Cu toate acestea, despre vechile literaturi bulgară, rusă şi sârbă scrise în această limbă s-au scris şi continuă să apară zeci de istorii literare, acasă şi peste hotare, în Franţa, Italia, Germania. În aceeaşi colecţie italiană în care a apărut istoria literaturii polone au apărut şi volumele închinate literaturii bulgare de Lavinia Borriero Picchio, sârbo-croate (pe atunci!) de Arturo Cronia şi vechi ruseşti de Ricardo Picchio. Întreaga „epocă veche” cu toate scrierile sale în slavonă o găsim tratată în monumentala istorie italiană a literaturii ruse a lui Ettore Lo Gatto, tradusă şi în franceză în 1965, cu titlul Histoire de la littérature russe des origines à nos jours (Desclée de Brouwer, 1965).

În toate aceste sinteze, autohtone sau scrise de savanţi de peste hotare, istoria literaturii bulgare începe în sec. IX, a literaturii ruse în sec. X şi a literaturii sârbe în sec. XII. Rămâne doar literatura română să înceapă la jumătatea secolului al XVII-lea, deoarece domnul Manolescu dixit! 7

*

Hotărârea criticului Nicolae Manolescu de a ignora în istoria sa nu numai toată literatura în limba slavonă, dar şi operele latineşti ale lui Dimitrie Cantemir, adică acelea care i-au cucerit gloria europeană lui şi culturii române, precum şi tot ce au scris Mircea Eliade şi Emil Cioran în limbile în care au dat geniului creator românesc o prezenţă planetară, este menită a face din recent apăruta sinteză care a fost proclamată „Testamentul literar” al autorului (vezi „Evenimentul zilei” de miercuri 26 noiembrie a.c.) o întreprindere sui generis, servită fără îndoială de inteligenţa şi de strălucitul talent critic ce a făcut din autor cel mai înzestrat reprezentant al acestui gen, de aproape o jumătate de secol, dar nicidecum o istorie - fie ea şi critică - a literaturii române. Aceasta, spre a nu insista asupra faptului că paginile consacrate lui Mircea Eliade sunt mai degrabă un autoportret al autorului, decât portretul, oricât de caricat, al celui în cauză.

Din fericire, nimeni nu poate desfiinţa soarele dându-şi cu degetele în ochi să nu-l vadă, şi nici anula o realitate căreia pretinde că-i scrie istoria, mutilând-o.

Cultura de limbă slavonă nu a fost, la români, un „epifenomen de la sfârşitul unei lungi tradiţii”, ci unul din momentele cele mai importante ale acestei tradiţii, întrucât, reuşind să rămână stăpâni peste viaţa lor religioasă şi culturală într-o vreme în care sudul Dunării devenea parte integrantă a Imperiului Otoman, cărturarii români au salvat o mare parte din ceea ce creaseră timp de secole cei sud-dunăreni, bulgari şi sârbi. Astăzi, cel mai mare şi mai original scriitor bulgar al Evului Mediu, patriarhul Eftimie al Târnovei, este editat cu toate scrierile sale după copiile românilor, în special ale lui Gavriil Uric, dovedit a fi cel mai harnic copist de manuscrise slave din toată această „tradiţie bizantino-slavă”, care din secolul al XIV-lea a devenit bizantino-slavo-română.

Chiar dacă scrierile noastre originale în slavonă nu sunt numeroase, ele se numără printre cele mai valoroase şi mai răspândite. Pripealele lui Filotei şi Mucenicia lui Ioan cel Nou s-au păstrat în zeci de manuscrise, iar primele au fost tipărite la Veneţia 8.

Mucenicia lui Ioan cel Nou deţine un loc aparte în toată hagiografia bizantino-slavă, prin ecourile tensiunilor interconfesionale între ortodocşi şi catolici. Este şi o naraţiune foarte reuşită, prima creaţie în proză din literatura română. Ea a cunoscut o reală celebritate, fiind copiată în Rusia în câteva zeci de manuscrise, şi, după versiunea românească a mitropolitului Varlaam, tradusă şi prelucrată de patru ori şi în neogreacă, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea 9.

A spune despre Letopiseţul de când s-a început cu voia lui Dumnezeu Ţara Moldovei, veritabilă capodoperă a literaturii istoriografice de limbă slavonă, şi despre cronicile lui Macarie, Eftimie şi Azarie, precum şi despre Învăţăturile lui Neagoe Basarab că „nu sunt româneşti nici în conţinut nici în formă” este pură aberaţie.

Opera lui Neagoe Basarab este nu numai cea mai întinsă creaţie unitară aşternută pe hârtie în limba universală de cultură care a fost slavona, dar şi singura care a fost tradusă imediat în cea de a doua limbă universală a Răsăritului ortodox, greaca bizantină. Scriind în Istoria sa că „o versiune grecească cunosc în secolul XVII [s.n.] celebrele Învăţături către fiul său” (p. 44), Nicolae Manolescu se dovedeşte rămas în urmă cu patru decenii faţă de stadiul actual al cunoştinţelor, deoarece s-a demonstrat încă din 1971, de către Leandros Vranoussis, că traducerea s-a făcut înainte de 1530, întrucât manuscrisul în care se păstrează este autograful lui Manuil din Corint, mort în acel an.

Pentru cei ce se mai îndoiau de caracterul autograf al acestui manuscris (ca profesorul N. A. Ursu de la Iaşi, care avansa ipoteza că versiunea greacă datează din timpul lui Matei Basarab), o nouă descoperire, în felul ei senzaţională, a pus capăt oricărei îndoieli că la mijlocul secolului al XVI-lea această traducere exista: un manuscris grecesc descoperit în Biblioteca Vallicelliana din Roma şi care a aparţinut unui om de la mijlocul secolului al XVI-lea, conţine traducerea grecească a Învăţăturilor în acelaşi text ca şi cel de la Athos, dar opera este atribuită monahului Varlaam - numele de călugărie al marelui cneaz Vasile III al Moscovei şi este adresată fiului său Ivan, ţarul tuturor ruşilor. Nu numai că ea exista, prin urmare, dar avusese timp să se impună ca o valoare excepţională, din moment ce a fost trecută pe numele unor atât de importante personalităţi!

Copistul căruia i s-a încredinţat această sarcină a uitat să şteargă numele lui Ioan şi Petru din ceea ce devenise „Scrisoare către rămăşiţele unei femei şi ale fiilor ei Petru şi Ioan, şi ale fiicei sale, şi cuvânt de tânguire” şi astfel Ion Dumitriu-Snagov a identificat imediat opera domnului român, şi a expus-o în cadrul expoziţiei de la Roma din 1996 10.

*

Ceea ce a creat o situaţie aparte literaturii române de limbă slavonă, în comparaţie cu situaţia din celelalte literaturi scrise în aceeaşi limbă, a fost faptul că n-a trebuit să aştepte secolul 20 spre a fi trecută în limba română, ci aceasta s-a petrecut în secolul al XVII-lea, adică în „secolul de aur” al scrisului românesc din epoca veche, acela căruia îi aparţin şi Varlaam şi Grigore Ureche. Pripealele s-au tradus înainte de 1637, de când le găsim în cărţile de cult (Psaltirea şi Catavasierul) 11. Mucenicia lui Ioan cel Nou se află în versiunea mitropolitului Varlaam din Cartea românească de învăţătură şi după această versiune românească - aşa cum am mai spus - se vor face patru traduceri/prelucrări neogreceşti.

Cronicile slavone, cu excepţia celei a lui Eftimie, au fost absorbite până la ultimul rând în alcătuirea românească a lui Grigore Ureche, imposibil de imaginat fără această temelie. Aşa încât tocmai opera lui Grigore Ureche ne dovedeşte că această istoriografie slavonă a fost „un fapt major” care a stat „la începutul” şi la temelia noii etape din cultura română - aceea naţională!

Cât priveşte Învăţăturile lui Neagoe Basarab, se poate trece printre minunile Sfântului Voievod faptul că în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino, restauratorul Mânăstirii Argeşului în 1682 şi în a cărui pisanie românească, adăugată la cele slavone ale ctitorului, acesta este pomenit ca rudă şi înaintaş 12, a trăit un monah de la Argeş în stare să dea operei sale haina limbii române, cu care nu mai poate fi respinsă într-o istorie a literaturii române decât din raţiuni ce ţin de cu totul alte imperative decât ale ştiinţei numite istorie literară.

S-a stabilit în ultima vreme 13 că atât Viaţa lui Nifon, cât şi Învăţăturile lui Neagoe Basarab, împreună cu cele două pisanii slavone ale mânăstirii, s-au tradus în acelaşi timp şi foarte probabil de aceeaşi persoană, în momentul de apogeu al limbii noastre literare din epoca veche: epoca lui Şerban Cantacuzino şi a lui Constantin Brâncoveanu. Cel mai vechi manuscris cu Viaţa lui Nifon, Pisaniile şi cele două învăţături ale lui Neagoe către „Varlaam şi Ioasaf” a fost copiat în 1682 la Schitul Trivale (ms. rom. 464 BAR).

Nicolae Iorga a pus traducerea Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie alături de cartea vlădicii Varlaam, socotind-o împreună cu ea culmea atinsă de limba română veche 14. Dar comparând cele două monumente, despărţite de câteva decenii, constatăm că rostirea creştină românească (spre a folosi, amplificată, o sintagmă a lui Constantin Noica) a fost creată aici. Vlădica Varlaam traducea şi combina textele izvoarelor sale, după cum el însuşi ne previne, şi o făcea într-un mod care acum, când s-au descoperit aceste izvoare, poate fi socotit genial. Dar în proporţie de 90% cartea sa era alcătuită cu aceste texte, care aparţin neogrecului Damaschin Studitul şi ucraineanului Kiril Trancvilion Stavroveţki, patriarhului Eftimie al Târnovei pentru Viaţa Sfintei Paraschiva şi lui Grigorie de la Suceava pentru Mucenicia lui Ioan cel Nou. Pe când autorul versiunii româneşti a Învăţăturilor aduce în limba română o gândire, o simţire şi o artă a cuvântului care erau expresie directă a unui suflet şi cuget aparţinând unui român dotat cu geniu literar. Ponderea izvoarelor transcrise ad litteram este mare, dar nu atinge în Învăţături nici 50% din textul cărţii, restul aparţinându-i domnului român. De aceea este absurd să elimini Învăţăturile lui Neagoe Basarab din Istoria literaturii române, deşi ea a primit şi forma lingvistică românească, dar în schimb să începi această istorie cu o carte fără îndoială epocală prin rolul jucat şi răspândirea extraordinară, dar reprezentând în cea mai mare parte o traducere şi prelucrare de autori străini.

Timp de 170 de ani, de la prima menţiune a existenţei Învăţăturilor lui Neagoe Basarab în cartea doctorului bibliograf Vasilie Pop 15 şi până acum, energia istoricilor literari şi filologilor a fost monopolizată de complicatele şi multă vreme insolubilele probleme ale autenticităţii şi istoriei textului, precum şi de realizarea ediţiei critice menite a contribui la rezolvarea lor. Singurii care au reuşit să boltească peste acest monument o exegeză pe măsura lui, dar numai din perspectivă teologică, au fost părintele Dumitru Stăniloae şi marele ierarh cărturar Antonie Plămădeală 16.

Deşi mai suntem încă obligaţi să ne pierdem timpul şi cu cea mai recentă formă de negare, aceea a eliminării pur şi simplu dintr-o „Istorie critică a literaturii române”, a sosit momentul ca, odată cu trecerea sa în rândul sfinţilor, să-l aşezăm pe Neagoe Basarab pe locul ce-l ocupă de aproape o jumătate de mileniu: acela de întâiul mare scriitor român. Pentru aceasta am pregătit şi urmează să apară o ediţie menită să facă vădită această realitate şi imposibilă negarea ei în viitor 17.

În această nouă ediţie, care preia textul editat în 1970 şi stabilit pe baza celor trei manuscrise în care s-a păstrat versiunea românească aşa cum a ieşit din pana autorului ei, se va tipări cu italice tot ceea ce a fost identificat până în prezent că aparţine izvoarelor, folosite de Neagoe Basarab după o tehnică asemănată de Demostene Russo cu a mozaicului, adică extrase şi păstrate ca atare, dar integrate în construcţia nouă pe care o ridica. Demostene Russo uita să mai spună că într-un mozaic ceea ce contează este imaginea construită cu pietrele folosite în crearea ei, şi nu aceste pietre în sine.

Cât de greu i-a fost istoriografiei noastre literare să perceapă această imagine ne-o dovedesc nu numai analizele lui Nicolae Iorga, Nicolae Cartojan şi Ştefan Ciobanu, realizate pe vremea când nu exista o ediţie critică, ceea ce lăsa cale liberă unor speculaţii şi ipoteze cu privire la istoria textului infirmate de această ediţie, dar şi ceea ce găsim în sinteza regretatului Ion Rotaru, scrisă totuşi câteva decenii după apariţia acestei ediţii: „Prima parte a Învăţăturilor lui Neagoe Basarab… este un hăţiş de texte religioase compilate de pretutindeni, aproape ilizibil pentru cititorii neavizaţi” (O istorie a literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Editura daco-romană, 2006). Un „cititor neavizat” se arăta din păcate el însuşi când emitea această caracterizare.

Bogăţia şi varietatea izvoarelor folosite de Neagoe Basarab pentru alcătuirea scrierii sale, pusă acum în evidenţă odată cu modul în care s-a folosit de această întinsă lectură, nu-şi găseşte comparaţie în niciuna din scrierile din celelalte literaturi care s-au folosit de slavonă în creaţia lor originală. Iar modul cum din ceea ce a împrumutat a rezultat o creaţie originală şi de inconestabilă valoare a genului „parenetic” dă răspuns la ceea ce scria, ironic, într-un articol polemic din 1969, Şerban Cioculescu. În acel articol ilustrul critic a ţinut să sancţioneze îndrăzneala subsemnatului de a scrie, în prezentarea din antologia de literatură veche realizată împreună cu viitorul academician G. Mihăilă şi publicată în colecţia „Lyceum” a Editurii Tineretului: „Neagoe Basarab deţine, în literatura noastră veche, locul lui Eminescu în literatura modernă: este expresia inegală, la o înălţime neatinsă de nici un alt creator, a profilului moral şi a valorilor intelectuale ale poporutui român întreg. Contemporan al unora dintre cei mai mari gânditori şi moralişti europeni, ca Erasmus din Rotterdam, Luther, Machiavelli, precedând cu puţin apariţia lui Montaigne, Neagoe Basarab nu le este cu nimic inferior în intensitatea gândului, simţirii, patosului moral şi suflului umanist al operei. Învăţăturile sale reprezintă una din marile cărţi ale literaturii europene din veacul al XVI-lea“.

Revoltat că asemenea „hiperbole axiologice cu totul neîntemeiate” apar într-o carte destinată profesorilor şi elevilor, deci riscând să dea tonul în învăţământ, criticul s-a simţit obligat să-l urecheze public pe autorul lor în articolul Neagoe Basarab - un Eminescu aI timpului său? publicat în „România literară” nr. 51 din 19 decembrie 1969, şi retipărit în fruntea volumului Itinerar critic apărut la Editura Eminescu în 1973: „Lista izvoarelor - scria Şerban Cioculescu - ar fi nesfârşită. Sperăm să o aflăm în noua ediţie a Învăţăturilor, care ni se pregăteşte, ca şi în teza lui Dan Zamjirescu, care ne va edifica astfel, asupra compatibilităţii dintre creaţie şi compilaţie“. Şi ceva mai departe: „Problema acum este alta: a semnificaţiei majore a Învăţăturilor, nu în cadrul culturii româno-slave, aşa cum au văzut-­o slaviştii în genere, ci în acela al culturii europene şi în paralelă cu operele celor mai de seamă umanişti occidentali. Dacă este aşa, atunci să ne gândim să traducem Învăţăturile, cum au fost tălmăcite operele marilor noştri clasici, în toate limbile apusului şi să le prezentăm ca pe al nostru Il Principe, de la egal la egal! Să încerce Dan Zamfirescu această probă de foc a comparatismului, care a reuşit cu Eminescu, Creangă şi Caragiale! Numai factura unei mari personalităţi ar îndreptăţi paradoxal axiologic de ordinul transformismului şi anume de a preschimba într-o operă originală un mozaic de citate din toate rafturile literaturii teologice“.

Fără să vrea, neuitatul şi incontestabil marele Şerban Cioculescu ne schiţa şi impunea un program pe cale de a fi îndeplinit acum, după patru decenii câte vor fi la anul, în decembrie! Totodată, el găsea şi o caracterizare magistrală pentru Învăţături, fiindcă autorul lor se dovedeşte, în adevăr, capabil „de a preschimba într-o operă originală un mozaic etc. etc.!”

Revoltat era Şerban Cioculescu şi de aşezarea domnului şi autorului român în tovărăşia genialilor titani ai Renaşterii şi Reformei: „A face din onorabilul autor - domn sau călugăr - al unei compilaţii, un om de geniu, este o enormă exagerare, la rigoare admisibilă într-un eseu de răspundere pur personală, nu însă într-o lucrare de orientare didactică, menită să propună şi să impună tineretului judecăţi de valoare indiscutabile“. Şi încheia apodictic: „Suntem cu Neagoe în plin Ev Mediu feudal, înecaţi în fum de tămâie, nicidecum în atmosfera de ozon a Renaşterii. Învăţtăturile sunt o carte de «leat» mijlociu. A face din ea o operă renascentistă e o gravă eroare“.

De aceeaşi părere este şi Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române, unde, neexistând ca obiect de studiu şi exerciţiu critic, Neagoe este totuşi invocat în prefaţă pentru a-l ironiza pe subsemnatul („Un altul a dat operei parenetice în slavonă a lui Neagoe o asemenea importanţă, încât a făcut din datarea ei cu certitudine în primul sfert al veacului al XVI-lea o «chestiune homerică» a literaturii noastre, cum făcuse înainte Demostene Russo”). Negându-i orice similitudini cu scrierile Renaşterii, ca şi Şerban Cioculescu acum 39 de ani, Nicolae Manolescu scrie, citându-l pe Tudor Vianu: „Literatura Renaşterii, oriunde o întâlnim, a fost o literatură de surse savante şi, uneori, o literatură livrescă”.

Dar o „literatură de surse savante” şi o „literatură livrescă” ne apar şi Învăţăturile. Nu însă în cadrul umanist occidental, tributar antichităţii păgâne, ci culegându-şi sursele din aria culturală răsăriteană, bizantino-slavă şi ortodoxă.

Neagoe Basarab este primul român care dovedeşte că i-a citit pe Sfinţii Părinţi, cu predilecţie pe Ioan Hrisostom. Din Sfântul Ioan Hrisostom (Omilia la Psalmul VIII) extrage un lung pasaj despre excelenţa omului în cadrul creaţiei divine, pe care-l aşează chiar la început, într-un amplu context ce dă Răsăritului post-bizantin echivalentul discursului lui Pico della Mirandola despre demnitatea omului şi în care respinge practica obişnuită în epocă, de a-l lichida cu uşurinţă şi uşurătate. Revine apoi de încă trei ori cu extrase din acelaşi Sfânt Ioan Hrisostom.

Din Sfântul Efrem Sirul extrage pagina cea mai celebră, despre cele două naturi ale Mântuitorului, divină şi umană, şi o inserează în primul capitol din partea a doua a Învăţăturilor. Din acelaşi scoate întregul text cu care se încheie prima parte. Avem acum acces uşor la toate cele trei volume cu opera Sfântului Efrem Sirul tradusă de marii elenişti ai veacului al XVIII-lea şi tipărită la Neamţu, după cea mai bună ediţie, de la Roma. Ea a fost retipărită recent cu alfabetul latin (Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte şi învăţături, I - III, Bacău, Editura Buna Vestire, 1997). Textele extrase de Neagoe Basarab sunt în vol. II, pp. 50 - 52 şi vol. III, pp. 408 - 409, şi oricine le poate citi în contextul întregii opere a Sfântului Părinte şi poate aprecia dacă există ceva care să depăşească, valoric şi ca importanţă teologică şi duhovnicească, ceea ce a extras Neagoe Basarab pentru „mozaicul” său.

Din Sfântul Ion Scărarul e transcrisă integral celebra definiţie a rugăciunii şi alte câteva citate care ne dovedesc lectura atentă a Scării şi autoritatea pe care o acordă autorului ei.

În primul capitol din partea a II-a este citat Sfântul Athanasie cel Mare cu un fragment deosebit de expresiv despre neputinţa de a servi la doi stăpâni.

Bizantinologii sunt de acord că partea cea mai valoroasă literar din cel mai citit roman creştin medieval, Varlaam şi Ioasaf, atribuit Sfântului Ioan Damaschin, sunt parabolele. Ei bine, pe toate le găsim extrase şi oferite lui Teodosie în opera părintelui său!

Nu încape îndoială că Neagoe Basarab a fost primul autor român care nu numai că citeşte şi citează din Alexandria sârbească (ea va fi tradusă la noi în secolul al XVII-lea), dar se pătrunde de suflul ei înaintea lui Mihai Viteazul, descoperit de Nicolae Iorga 18. În capitolul VIII, Despre solii şi războaie, care este catehismul în acelaşi timp al înţelepciunii politice dar şi al vitejiei româneşti, el creează o adevărată variantă românească pentru atmosfera de luptă şi vitejie, parcă întrezărind şi prevestind pe Radu de la Afumaţi şi Mihai Viteazul, tot aşa cum în rugăciunea de ridicarea a oştirii pentru apărarea „cuibului şoimului” - ţara - creează o variantă românească la o celebră rugăciune biblică adresată „Dumnezeului oştilor”.

Fiziologul, altă scriere celebră a Răsăritului, dar şi a Occidentului, cunoscut tot pe filieră sârbească, îi oferă materie pentru ilustrarea şi desfăşurarea gândirii sale morale şi politice, iar o povestire sârbească despre împăratul Asa îi oferă prilejul de a trimite spre o altă creaţie livrescă folosită.

Din „Cărţile regilor” ale Vechiului Testament scoate câteva zeci de pagini spre a oferi drept învăţătură fiului, experienţa acelui neam care prin încercările suferite de la istorie şi mai marii lumii s-a călit şi a biruit. De fîecare dată însoţeşte fragmentele transcrise cu propriile comentarii, din care descoperim raţiunea alegerii lor. Fără să fi citit pe Erasmus, Neagoe Basarab pare a urma recomandarea acestuia de a comenta lecturile oferite „prinţului creştin” întrucât aceste comentarii sunt mai importante chiar decât textele însele!

Nicio altă scriere din literatura comunităţii culturale bizantino-slavo-române nu mai prezintă o structură asemănătoare, determinată de o erudiţie pusă conştient la contribuţie, şi un mod asemănător de a lucra cu izvoarele. A numi procedeul său „compilaţie” (cum face şi Nicolae Iorga de altfel), este o dovadă de orbire. De altfel, criticul Şerban Cioculescu este autorul sintagmei „punctul meu de orbire”, creat ironic prin inversarea „punctului de vedere”. Din păcate, n-a fost singurul său „punct de orbire”.

Neagoe Basarab i s-a părut criticului Şerban Cioculescu un om al Evului Mediu şi cartea lui înecată în fum de tămâie. Adevărul este altul: acest contemporan al lui Machiavelli, care creează concomitent cu celebrul contemporan tehnica păstrării, exercitării şi sporirii puterii, învăţase de la Ştefan cel Mare şi de la împăratul Constantin cel Mare (al cărui panegiric scris de patriarhul Eftimie al Târnovei îl adaptează scopului său, selectând cu măiestrie ceea ce-l servea şi lăsând restul) tehnici de stăpânire peste mulţimi de oameni şi de manipulare a lor, la care bietul secretar f1orentin format în orizontul „principatelor” italiene, nici nu visase. El este totodată fondatorul ştiinţei moderne de „a crea imagine“, în care excelaseră cândva bizantinii şi este atât de cultivată în zilele noastre.

Dar Neagoe Basarab este reprezentantul culturii europene din partea ei de Răsărit, aceea care n-a avut Renaştere în sens apusean, fiindcă n-a avut nevoie de ruptura cu Dumnezeu ca să-l ridice pe om, întrucât în centrul antropologiei ortodoxe se află doctrina „îndumnezeirii omului” (prezentă şi în centrul antropologiei neagoene), şi nici de insurecţia lutherană împotriva unei Biserici care se întrepusese între credincioşi şi Părintele ceresc şi între credincios şi textul Scripturii.

Cunoscând Biblia ca un neoprotestant de astăzi, Neagoe Basarab face necontenite citate din ea, o trăieşte cu tot suf1etul, iar „principele isihast” consacră al doilea capitol din partea a doua a Învăţăturilor unei predici în care găsim miezul isihasmului: posibilitatea legăturii directe a omului cu Dumnezeu prin lucrarea energiilor divine ce-l poate ridica până la îndumnezeire şi transfigura până la repetarea minunii luminii de pe Tabor, fără să-l predea orgoliului luciferic ori singurătăţii omului fără Dumnezeu şi fără comunicare cu semenii. În „ozonul” lui Şerban Cioculescu omul ajunge să se destrame sub ochii noştri.

Niciun autor al Răsăritului postbizantin până la Dostoievski n-a dat expresie, în literatură, acestei spiritualităţi răsăritene, ca Neagoe Basarab. Am fost uimit şi emoţionat recent, ascultând pe un distins intelectual sârb care ne vizita ţara şi se afla la Curtea de Argeş, punând alături aceste două nume, spre a defini Europa noastră în faţa lumii care i-a omorât conaţionalii bombardându-i în zilele de Paşti.

Niciun geniu literar al Răsăritului n-a mai reuşit să întrupeze, până la Dostoievski, nu doar sufletul creştin al neamului său, ci şi „ethosul“ creştin al întregului spaţiu în care „omul modern“ n-a simţit nevoia să se nască dintr-un dublu refuz: al moralei în politică şi al lui Dumnezeu în trăirea personală, înlocuit cu dorinţa de a „cuceri pământul”, uitând de avertismentul rostit de Mântuitorul celor ce plătesc aceasta cu propriul suflet.

În marasmul ce înghite, ca o mlaştină, sub ochii noştri, lumea ieşită din Renaşterea descotorosită de „fumul de tămâie”, de Dumnezeu şi de morală în politică, spiritualitatea răsăriteană, regăsită în marea tradiţie ortodoxă bizantină, dar şi în aceşti doi supremi exponenţi ai săi pe tărâmul scrisului modern, poate fi odgonul aruncat de pe mal celui ce se scufundă, pentru ca, agăţându-se de el, să se smulgă din mâlul ucigaş.

Poate că niciun alt timp al istoriei noastre şi al istoriei lumii nu a fost mai propice descoperirii dimensiunilor şi importanţei,,întâiei mari cărţi a culturii româneşti”, cum a numit Constantin Noica Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie.

A o ignora, a o scoate din istoria literaturii române cu intenţia de a o şterge astfel şi din inimi şi cugete, şi a face asta în ceasul cel mai greu al existenţei noastre ca neam, nu înseamnă a scrie un Testament literar - aşa ceva a făcut Neagoe Basarab în alt ceas de cumpănă - ci a pune peste tine, încă viu fiind, o piatră de mormânt.

Note:

* Comunicare prezentată la Simpozionul ştiinţific „Istorie, cultură şi spiritualitate la Târgovişte în secolul al XVI-lea - cu relevanţă pentru misiunea Bisericii astăzi”, Târgovişte, 26 - 27 noiembrie 2008.

1. Cronica domniei lui Mihai Viteazul (Cronica Buzeştilor). După manuscrisul 2591 BAR. Confruntat cu „Letopiseţul Cantacuzinesc” şi cu manuscrisul de la Neamţu, în Contribuţii la istoria literaturii române vechi, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1981, pp. 401 - 459. A se vedea acum contribuţiile decisive ale istoricului Ştefan Andreescu, reunite în volumul Istoria românilor. Cronicari, misionari, ctitori (sec. XV - XVII). Ediţia a doua, revăzută şi adăugită. Prefaţă de Ovidiu Pecican, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2007, în special Cu privire la „faza Matei Basarab” din Cronica Ţării Româneşti (pp. 73 - 82). Pentru momentul traducerii şi introducerii Vieţii lui Nifon în „Letopiseţul Cantacuzinesc” personal am acceptat demonstraţia lui Al. Mareş - că Viaţa lui Nifon s-a tradus în timpul lui Şerban Cantacuzino şi tot atunci a fost introdusă parţial în „Letopiseţul Cantacuzinesc”.

2. Axinte Uricariul, Cronica paralelă a Ţării Româneşti şi a Moldovei. Ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, I, Bucureşti, 1993, pp. 299 - 317. Paternitatea lui Axinte Uricariul a fost infirmată cu argumente peremptorii de Ştefan S. Gorovei, Spre unificarea istoriografiei naţionale: „Cronica paralelă” (Iaşi, 1733), în volumul Între istoria reală şi imaginar. Acţiuni politice şi culturale în veacul XVIII, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2003, pp. 95 - 141.

3. Dan Simonescu, Le chroniqueur Mathieu de Myre et une traduction ignorée de son «Histoire», în „Revue des études sud-est européennes”, IV, 1966, nr. 1 - 2, pp. 21 - 144.

Am demonstrat pentru prima oară în articolul Matei al Mirelor şi «Letopiseţul Cantacuzinesc», prilejuit de acest articol şi de ediţia care-l însoţea, starea profund deteriorată a „copiei Cantacuzineşti” şi superioritatea celei din ms rom. 2591 şi din manuscrisul de la Neamţu şi pentru acest text, tradus din neogreacă în proză şi integrat de autorul Letopiseţului Ţării Româneşti după Istoria lui Mihai Vodă în cronica sa. Vezi Studii şi articole de literatură română veche, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1967, pp. 184 - 204.

4. Literatura română veche (1402 - 1647). Introducere, ediţie îngrijită şi note de G. Mihăilă şi Dan Zamfirescu , vol. II, Bucureşti, Editura tineretului, 1969, pp. 83 - 139, Colecţia „Lyceum”. Informaţia din prezentare (p. 83) că Teodosie Rudeanu era fratele jupânesei Sima, soţia lui Stroe Buzescu, s-a dovedit greşită. Vezi Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova. Sec. XIV - XVII, Bucureşti, Editura enciclopedică română, 1971, p. 38. Era fata lui Gheorghe Pribeagul  din Bogdăneşti, iar Teodosie Rudeanu era fiul lui Ivan din Ruda, mare logofăt, şi al Mariei, sora lui Teodosie banul din Periş (p. 84).

5. Am emis în 1981 ipoteza că la originea redactării acestei istorii româneşti a lui Mihai Viteazul, în care apar şi marii boieri ce au luptat alături de el, s-a putut afla intenţia de a da o replică poemului neogrecesc al lui Stavrinos, în care singurii eroi sunt grecii care au luptat în armata lui Mihai Viteazul, iar boierii români sunt înfăţişaţi ca nişte trădători.

6. Descoperit, editat şi tradus prima oară în Cronice inedite atingătoare de istoria românilor, adunate şi publicate cu traduceri şi adnotaţiuni de Ioan Bogdan, Bucureşti, 1895, p. 34 - 78, însoţit şi de reproducerea manuscrisului în facsimil alb-negru la sfârşitul volumului, p. I - XIX. Retipărit, cu o nouă traducere, în Cronicile slavo-române din sec. XV - XVI publicate de Ioan Bogdan. Ediţie revăzută şi completată de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959 (Cronicile medievale ale României, II).

Numai versiunea românească integrală, realizată de G. Mihăilă „după manuscrisul original şi ediţiile lui Ioan Bogdan şi P. P. Panaitescu”, s-a publicat pentru prima oară într-un tiraj capabil să o facă larg cunoscută dincolo de cercul specialiştilor (10 000 exemplare), mai ales publicului şcolar, în antologia Literatura română veche din colecţia „Lyceum”, vol. I, pp. 29 - 95. În sfârşit, o nouă ediţie după manuscris, cu reproducerea acestuia în facsimile color şi traducere, s-a publicat în 2005: „Letopiseţul de când s-a început Ţara Moldovei” - Letopiseţul lui Ştefan cel Mare. Ediţie îngrijită, traducere, studiu introductiv şi note de G. Mihăilă, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005.

7. Este adevărat că Istoria literaturii neogreceşti al lui C. Th. Dimaras, pe care o avem, din fericire, şi în româneşte datorită lui Mihai Vasilescu şi a apărut la Editura pentru literatură universală în 1968, începe cu scrierile în greaca vorbită, în „koiné”, originile ei fiind în Bizanţ, iar printre primele creaţii de mare răspândire din epoca postbizantină situându-se poemul lui Stavrinos despre vitejiile lui Mihai Viteazul şi Cronica în versuri a lui Matei al Mirelor despre evenimentele din Ţara Românească între 1602 - 1618 (cronică tradusă şi integrată în Letopiseţul Ţării Româneşti). Dar dacă istoricii literaturii neogreceşti ar lua în considerare ce s-a scris în cealaltă limbă universală a lumii medievale, greaca bizantină, ar trebui să se ocupe de ceea ce a produs Bizanţul şi tot Răsăritul o mie de ani! De acest domeniu al scrisului grecesc se ocupă însă două ştiinţe aparte: patrologia şi bizantinologia, cu specialiştii ei.

8. Emil Turdeanu, Les premiers écrivains religieux en Valachie: l’hégoumène Nicodèm de Tismana et le moine Philotée, în „Revue des Études roumaines”, II, 1954, pp. 114 - 144, retipărit în Études de littérature roumaine et d’écrits slaves et grecs des Principautés Roumaines, Leiden, E. J. Brill, 1985, pp. 15 - 49. Note complementare la pp. 432 - 444; S. Teodor [Tit Simedrea], Filoteiu monahul de la Cozia - imnograf  român, în „Mitropolia Olteniei”, VI, 1954, pp. 20 - 35 şi nr. 4 - 6, pp. 177 - 190; Tit Simedrea, Les „Pripĕla” du moine Philothée. Étude-texte-traduction, în „Romanoslavica”, XVII, 1970, pp. 183 - 259; Gheorghe C. Ionescu, Filotei monahul de la Cozia (secolul al XIV-lea - al XV-lea). Pripealele după Polieleu, în „Studii şi cercetări de istoria artei”, Seria teatru, muzică, cinematografie, t. 44, 1997, pp. 5 - 33.

9. D. Gonis, Traduceri-prelucrări neogreceşti ale martiriului Sfântului Ioan cel Nou de la Cetatea Albă, alcătuit de Grigorie Ţamblac, extras din „Theologhia”, Atena, 1982, tradusă în limba română din neogreacă de Mihail Carataşu, de la care am primit un exemplar. Deocamdată această traducere este inedită. Că versiunea după care s-au făcut aceste traduceri/ prelucrări este cea română a lui Varlaam am demonstrat în articolul meu Întâiul scriitor român publicat în „Luceafărul”, XXVI, 1983, nr. 19, mai 14, sâmbătă.

10. Ion Dumitriu-Snagov, Monumenta Romaniae Vaticana, Ediţia a II-a, Bucureşti, Regia autonomă Monitorul oficial, 1996, pp. 89 - 94, 270 - 272; Andrei Pippidi, Une découverte concernant les „Enseignements” de Neagoe Basarab, în „Revue des études roumains”, Paris-Iaşi, XIX - XX, 1995 - 1996, pp. 239 - 244. Numărul dublu a apărut în 2000.

11. S. Teodor [Tit Simedrea], Filotei monahul de la Cozia - imnograf român, în „Mitropolia Olteniei”, 1954, nr. 1 - 3, p. 20.

12. „Fericitul acel Neagoe Voevod Băsărab, cel despre mumă strămoşul domnii mele”. Vezi Gr. Tocilescu, Biserica episcopală a mânăstirei Curtea de Argeş, restaurată în zilele M. S. Regelui Carol I,va fi  sfinţită din nou în ziua de 12 octombrie 1886, p. 52.

13. Alexandru Mareş, Despre data traducerii româneşti a Vieţii patriarhului Nifon şi despre „momentul” inserării ei în Letopiseţul Cantacuzinesc, în volumul Scriere şi cultură românească veche, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, pp. 348 - 356.

14. Nicolae Iorga, Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688, Bucureşti, 1904, p. 158.

15. Vasilie Pop, Disertaţie despre tipografiile româneşti în Transilvania şi învecinatele ţări de la începutul lor până la vremile noastre, Sibiu, 1838. Studiu introductiv, ediţie, note, rezumat şi indice de Eva Mârzu şi Iacob Mârzu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995, p. 156: „Io am cetit un manuscript românesc care au fost, lungă vreme, în stăpânirea părintelui Iosif, întâiul episcop al Argeşului şi care se zice a fi scris de Neagoe voevodul Basaraba, care au domnit de la anul 1512 până la 152l, cătră fiul său Teodosie, cu un stil foarte bun lucrat. Lângă acest manuscris era adăugată şi biografia patriarhului Nifon, care tot pe acel timp au vieţuit, iarăşi româneşte scrisă şi care foarte multă lumină revarsă pre istoria Ţării Româneşti. Un literator care ar tipări aceste două manuscripturi foarte mult ar ajuta istoria Ţării Româneşti”, Prefaţie, în notă.

Avem toate motivele să credem că manuscrisul de care Vasilie Pop spune că „a fost” la episcopul Iosif era unul şi acelaşi cu cel ajuns la Iaşi, la Antohision care l-a dăruit Bibliotecii Colegiului Sfântului Sava şi din care Ioan Eclesiarhul Curţii a editat în 1843 Învăţăturile, iar B.P. Hasdeu în trei capitole din Învăţături în „Arhiva istorică a României”, Bucureşti, tomul I, partea 2, 1865, pp. 111 - 116, 120 - 132 şi integral Viaţa lui Nifon (pp. 132 -150).

16. Dumitru Stăniloae, Preocupări dogmatice în „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie“, în „Ortodoxia”, XXIII, 1 971, nr. 3, pp. 313 - 315 şi Antonie Plămădeală, Cuprinsul teologic al Învăţăturilor lui Neagoe Basarab, în „Studii teologice”, XXI, 1969, nr. 3 -.4, pp. 245 - 262 şi Neagoe Basarab domn al culturii româneşti în volumul Dascăli de cuget şi simţire romdnească, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1981, pp. 13 - 62.

17. Pentru economie de timp, lectura textului comunicării la sesiunea de la Târgovişte a fost oprită aici.

18. Nicolae Iorga, Faze sufleteşti şi cărţi reprezentative la români cu specială privire la legăturile «Alexandriei» cu Mihai Viteazul, comunicare făcută la Academia Română în 12/25 mai 1915, retipărită în Nicolae Iorga, Scrieri alese. Cuvântări şi comunicări rostite la Academia Română, Partea I. Ediţie îngrijită de Dorina N. Rusu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2008, pp. 383 - 408. În mod surprinzător, deşi scrie că „atât Miliţa lui Neagoe Basarab cât şi Elena lui Petru Rareş, fete de despot, aduseră desigur la noi Alexandria sârbească. Dovadă numele din poveste cari pătrund la noi. Ruxandra se cheamă una din fiicele Miliţei” (p. 392) şi cu toate că îngrijise în urmă cu cinci ani ediţia Învăţăturilor de la Vălenii de Munte, Nicolae Iorga nu face nicio legătură între vestitul roman, Neagoe Basarab şi scrierea sa, pe care o califică şi aici „compilaţie stângace” (p. 306). Totuşi, în capitolul editat şi de B.P. Hasdeu care-l intitulase „Despre cum să se exercite generozitatea domnească”, Neagoe citează textual din Alexandria un lung fragment ce se găseşte în Alexandria editată de St. Novacovici la pp. 135 - 136! În comunicare, Nicolae Iorga se ocupă în legătură cu scrierea lui Neagoe doar de Varlaam şi Ioasaf.