Când, după abdicarea Regelui Mihai I, la sfârşit de ani ‘47, profitând de free-place-ul lăsat de Puterile Aliate în România, sigur, în urma unor înţelegeri anterioare, bazându-se totodată şi pe aşa-zisul Partid Comunist din România, care de fapt era un conglomerat multietnic de sorginte cominternistă, şi înainte chiar de a lansa Lucreţiu Pătrăşcanu ideea unui „comunism până la graniţă”, vorbe care i-au adus până la urmă pieirea, sovietismul rus a pătruns, s-a dezvoltat şi acaparat - violent - în Ţara Românilor toate sferele social-politice, ba chiar şi pe cele culturale, vizând în numele unor timpuri noi siluirea artelor autohtone, compromiterea şi expedierea lor în uitare. Este de notorietate cazul marelui poet Tudor Arghezi, care, beştelit, hulit de antitalente, proletcultişti înverşunaţi, a fost condamnat în rău famatul obsedant deceniu postbelic, la zece ani de anonimat!…

Anonimat?

Câtuşi de puţin… Căci n-a fost să fie aşa… Cei care iubeau cultura românească autentică l-au urmărit pe Arghezi, au compasionat cu destinul său temporar şi, cumpărându-i cireşele, pe care el însuşi - ca să trăiască - le vindea la marginea drumului „Mărţişor”, îi sorbeau cu nesaţ cuvintele lui potrivite şi le duceau mai departe…

Şi pentru că Lenin - ideologul comunismului, spunând cândva „pentru noi cea mai importantă dintre toate artele este cinematografia”, după ‘48, odată cu naţionalizarea masivă din România a tot ce era privat ca producţie, exploatare şi distribuţie de produse, publicul românesc, fidel spectacolului de cinematograf, s-a trezit brusc într-o „împărăţie a întunericului” - expresie a iluminiştilor ruşi din secolul XIX, cu o singură, unică lumină, cea care venea de la Răsărit: filme aşa-zis realist-socialiste. Şi, după invazia de filme sovietice, nu întârzie să sosească producţii trase parcă la şapirograf, după modelul rus, sosite din toate ţările lagărului socialist, dând sentimentul că oficial(?!) se recunoştea că… trăiam într-un lagăr!

Noi, românii - la rândul nostru - ne-am încadrat sistemului cu înfiripatul cinematograf românesc în organizare, care, deşi cu pantaloni scurţi, vroia să se dea mare, să ţină pasul cu celelalte cinematografii - cel puţin vecine - dar n-avea cum: producţia noastră de filme era mică, deşi avea în spate ca stimulent dorinţa imensă de cinema a publicului românesc. Şi pentru că televiziunea la noi doar se experimenta, neavând şansa unei diversificări, volens-nolens dădeai piept în sălile de cinema cu ofensiva cultural-sovietică, pusă pe îndoctrinare ideo-politică, prin producţii tipice, care ne sufocau. Şi totuşi, cei câţiva clasici ai filmului românesc, dar mai ales tinerii - intraţi de curând pe porţile recentului înfiinţat Institut de Artă Cinematografică - visau la altceva.

Acest altceva, trecut - totuşi - printr-o cenzură acerbă, lăsa de ochii lumii să fie proiectate pe ecrane una sau două comedii muzicale vieneze, franţuzeştele Fanfan la Tulipe sau Dacă toţi tinerii din lume… şi favorizate de Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor din ‘53, englezeştile Mari speranţe, după Dickens, şi Hamlet-ul marelui Will, în regia şi interpretarea memorabilă a lui Lawrence Olivier, film pe care l-am văzut de nouă ori! Şi ca mine şi alţii! Filme americane? Niet! Dar… De doi bani speranţă…

Am spus că producţia de film românesc era mică, dar la intrări în producţie, bătălia era mare. Care pe care. Dar nu întotdeauna cu respectarea cavalerismului… medieval, ci, vorba lui Fănuş Neagu, de mai târziu, adresată mai marilor zilei, a căror semnătură avea semnificaţie financiară: „Ori măriţi ciolanul, ori răriţi haita!”.

Tinerii cineaşti care vroiau să facă ceea ce dorea publicul românesc, adică să devină exponenţi ai sufletului lor, n-aveau pace. Cum să facă, se frământau ei, să dea acele filme care să exprime aspiraţiile şi suferinţele conaţionalilor, nevoile şi bucuriile lor, visul de frumos şi bine pe care 1-au dat publicului, dintotdeauna, marile cinematografii!

Tinerii cineaşti români n-aveau pace!

N-aveam pace noi, dar nici în Italia… Nu era pace sub măslini.

Giuseppe de Sanctis, cu al său film în care ne uluiau cu interpretarea lor Raf Vallone (cu care m-am întreţinut amical în ‘68 la Festivalul Internaţional de Film de la Karlovy Vary), Lucia Bose şi Folco Lulli, ne-a umplut inimile de bucurie, ca şi Hoţii de biciclete, semnat De Sica, ca şi Roberto Rossellini, cu al său Roma - città aperta.

Roma - oraş deschis… ne-a deschis inimile spre o lume mirifică, a unui mare cinematograf, care făcea… şcoală!…

Roma - oraş deschis ne-a deschis nu numai inima, dar şi mintea, indicându-ne parcă modul în care trebuie văzută viaţa într-o nelume răvăşită de cel de-al Doilea Război Mondial.

Cineaştilor italieni amintiţi li se adăuga şi Luchino Visconti, cu al său film cu titlu simbolic Terra trema - Pământul se cutremură -, dar şi Cesare Zavattini, scenaristul-ideolog ce ţinea sus steagul… neorealismului.

Neorealismul italian, care reuşea să promoveze un cinema socio-naţional, devenea internaţional şi era acceptat în ţările din est, scăpând de rigorile cenzurii comuniste, pentru că eroii pozitivi ai acestor filme luptau împotriva capitalismului… imperialist.

Iar noi, uitându-ne cu spaimă în stânga şi în dreapta, în sus şi în jos, că nu se ştia de unde - ce şi cum -, abia încercam să murmurăm câte ceva despre socialismul… imperialist!…

…Care era şi era activ, care-ţi tăia orice elan, care te vroia a fi un numitor comun - globalizat avant la lettre… ruso-asiatic!

Rănile războiului se cicatrizau greu, capitalismul cooperant cu sovietismul în timpul războiului rămăsese în amintire.

Monosocialismul dictat de Moscova era în expansiune aproape pe toate meridianele şi paralelele globului, lozincile populiste prindeau, socialismul imperialist devenise obraznic, încercând să se ia la trântă cu imperialismul anglo-american şi el dintotdeauna agresiv, fiecare încercând să iasă biruitor într-o luptă acerbă pentru acapararea de noi sfere de influenţă, dispuşi la un moment dat - nebuneşte - să ofere omenirii, ca desert postbelic… o apocaliptică ciupercă atomică!…

…În tot acest timp, fără să fie orbi şi surzi la ce se întâmplă în jurul lor, tinerii cineaşti români, sperând într-un viitor mai bun - pentru ei şi arta lor - mâncau pe pâine filme italieneşti, venite parcă dintr-o altă lume - chiar aşa şi era - o lume a durerii, dar şi a speranţei, o lume a egoismului, dar şi a solidarităţii umane, o lume a disperării, dar şi a bucuriei de a fi.

Era o balanţă încurajatoare, era parcă o sursă de apă vie, dar, încet-încet, ni se părea a fi prea puţin şi că izvorul devenise neîndestulător pentru foamea şi setea noastră de adevăr şi dreptate, pe care, la faţa locului, ni le vedeam siluite. Uram stereotipia oficială în gândire şi simţire!

Eram, sufleteşte, într-un fel, pe marginea prăpastiei, ne zvârcoleam parcă într-o mlaştină a deznădejdii, vroind încă şi încă mereu altceva.

(Continuare în numărul următor)