A schimbat măştile, de la Pulcinella la Brighella şi Arlecchino, de la Egist  din „Electra” la Randle McMurphy  din „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, de la Kent  din „Regele Lear” la Aymaro din „Numele trandafirului”, de la Lino din „Generoasa fundaţie” la Dragomir din „Năpasta” sau Damian Vulpenaru din „Crimă pentru pământ”.

Un actor complex, capabil de metamorfozări profunde. Costel Constantin.

I.A.: Ce sunt rolurile pentru actor?

C.C.: Ceea ce sunt copiii pentru o mamă. Actorul spune că întotdeauna îşi iubeşte toate rolurile, ca mama, copiii. Dar au fost roluri foarte importante, de la cel din „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, pe care l-am iubit foarte mult, Tihon din „Furtuna” de Ostrovski, pe urmă Tipătescu din „Scrisoarea pierdută”, apoi a fost „Profesionistul” în care am jucat un rol minunat, pe urmă Krecinski, pe urmă Kocicariov din „Căsătoria” de Gogol, pusă în scenă de Sanda Manu şi, bineînţeles, ajung şi la superbul rol, un rol minunat într-o piesă despre care îmi pare rău că nu se mai joacă, „Crimă pentru pământ”, a lui Dinu Săraru, care e una din cele mai frumoase poveşti de dragoste din dramaturgia românească, o poveste de dragoste de la ţară, cu nişte profunzimi nebănuite şi cu mari frumuseţi de stil şi, ultimul, dar nu cel din urmă, ci aş zice chiar cel dintâi, ajung la rolul Ştefan cel Mare din „Apus de soare”, pentru care orice actor român, dacă îl are trecut în palmares, poate fi mândru. Este o partitură romantică, de o mare forţă dramatică, pe care orice actor şi-ar dori-o în repertoriu.

I.A.: Ce a reprezentat rolul lui Ştefan cel Mare din piesa „Apus de soare”, în regia lui Dan Piţa, pentru actorul Costel Constantin, „moşit” în Naţional?

C.C.: Spiritul naţional la Naţional… În cel mai pur sens al cuvântului. Montarea acestui spectacol de referinţă al teatrului românesc a fost ideea salutară a scriitorului Dinu Săraru, directorul de atunci al Teatrului, cel care a condus în mod remarcabil destinele teatrului românesc atâţia ani. Costumele purtau semnătura Luanei Drăgoescu, muzica era a lui Adrian Enescu, decorurile ale lui Mihai Mădescu, jocul actorilor, toate au contribuit la realizarea acestei piese cu zeci de personaje. Am avut parteneri foarte buni, iar realizarea în sine a făcut cinste primei scene a ţării. O realizare care i se datorează, ca atâtea altele, şi directorului de atunci al teatrului, Dinu Săraru, cel care a fost alături de noi, la repetiţii, de la început până la sfârşit.

I.A.: Aţi stat alături de Dan Piţa, care era, prin excelenţă, regizor de film, în calitate de co-semnatar al textului, asistent de regie şi protagonist. Aţi simţit, vreun moment, că sunteţi în umbra rolurilor create de un Nottara, un Calboreanu?

C.C.: Nici Calboreanu nu a stat în umbra lui Nottara şi fiecare epocă a avut modurile ei proprii de expresie, actorii ei, şi sunt convins că, peste 10 sau 20 de ani, o să apară un alt tânăr care va face un rol bun şi foarte personal în această minunată piesă. Acum, în epoca în care am făcut eu acest rol, el a prins foarte mult pentru că eu iau întotdeauna pulsul sălii, simt publicul… Spectacolul a avut momente absolut electrizante, superbe. Tot aşa cum nici directorii Naţionalului nu au stat în umbra cuiva, această scenă având şansa să fie condus de mari oameni de teatru. Dinu Săraru, cel care a condus destinele teatrului în acea perioadă, se înscrie în seria acestor oameni emblematici alături de care m-am format şi m-am împlinit ca actor.

I.A.: „Teatrul este una dintre ultimele experienţe pe care oamenii le mai pot trăi şi visa împreună. Iar actorul este magicianul acestei experienţe”, spunea maestrul Beligan la sărbătorirea a 90 de ani de viaţă şi a 70 de ani de carieră teatrală.

C.C.: Să-ţi spun care e legătura între această aniversare şi faptul că interviul mi-l iei mie. E o legătură foarte importantă. Anul 1969, când eu am venit în Bucureşti, este anul în care Radu Beligan a fost numit la direcţia Teatrului Naţional. El a încercat, ca orice director, să întinerească echipa cu nişte oameni pe care îi remarcase el, personal. Aşa că, atunci când a venit la Teatrul Naţional, l-a adus pe Ovidiu Iuliu Moldovan de la Timişoara şi pe mine de la Iaşi. Eu terminasem Institutul în ‘64 şi am stat până în ‘69 la Iaşi. De atunci şi până astăzi, am jucat la Teatrul Naţional din Bucureşti. El m-a adus în teatru, cu el am făcut nişte roluri importante, care au fost esenţiale pentru mine. De pildă am jucat în „Scrisoarea pierdută”, cu care am făcut un celebru turneu la Paris, la Teatrul Odeon, iar la sfârşit, Eugen Ionescu, care era în sală, s-a ridicat în picioare şi a strigat „Bravo, bravo, România!”.

După cum ştii, Radu Beligan a fost director 20 de ani, timp în care s-au jucat nişte spectacole extraordinare şi în multe din ele am avut şansa să fiu distribuit. Aici montau mari regizori şi aş vrea să evoc numele unuia dintre ei: Horea Popescu, cel care a semnat nişte spectacole absolut antologice cum ar fi „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, „Caligula”, „Generoasa fundaţie”, „Ploşniţa”, „Coana Chiriţa”…

Dacă vorbim de regizori, trebuie neapărat să-l amintesc pe Radu Penciulescu cu care am făcut, tot la începutul carierei mele, la Naţional, „Regele Lear”, cu George Constantin în rolul principal, eu jucând unul din rolurile importante: Kent. A fost un spectacol mult mediatizat la vremea respectivă, cu care am făcut un celebru turneu în Italia. Apoi a urmat Andrei Şerban, care a strălucit cu „Trilogia antică”, „Livada de vişini” şi altele.

Şi, ca să fac un arc peste timp, în perioada când Andrei Şerban a fost directorul teatrului, a chemat un tânăr regizor a cărui realizare de sfârşit de promoţie la Institut o apreciase, să pună în scenă o piesă grea pe scena mare, în care eu am jucat chiar rolul principal, în mai mult de o sută de spectacole, până când una dintre actriţele protagoniste a trebuit să nască şi a întrerupt, pentru o perioadă, spectacolele. E vorba de „Vrăjitoarele din Salem” de Arthur Miller, în regia lui Felix Alexa, şi tot atunci se lansa şi o pereche de scenografi foarte talentaţi, Buhagiar. Apoi, tot cu Felix, am făcut „Nunta lui Krecinski”, ca astăzi să încep cu el tot o piesă rusească, „Sinucigaşul”.

Teatrul Naţional nu se bucură numai de dezvoltarea spiritului naţional, ci şi de continuitate în aria valorilor şi generaţiilor. Mi-am spus că e o piesă foarte interesantă şi astfel închei anul 2008 cu bucurie şi intru în 2009 cu acelaşi sentiment. Am fost la lansarea revistei Clipa, condusă de scriitorul Dinu Săraru, iar acum am început să repet în această piesă. Semne bune anul are…

Aprecieri europene

Domnule Săraru,

Vă mulţumesc mult pentru invitaţia la premiera oficială a piesei Apus de soare de Barbu Ştefănescu Delavrancea, eveniment artistic atât prin modul de abordare regizoral al acestei drame istorice, cât şi prin aportul semnificativ al unor importante forţe actoriceşti, din diverse generaţii, talente de excepţie.

Piesa are o montare ce reuşeşte să fie monumentală şi modernă, sub îndrumarea regizorală a lui Dan Piţa, care a avut ca aliaţi de rafinament, pe scenografii Mihai Mădescu (decoruri) şi Luana Drăgoescu (costume), care au îmbinat simplitatea şi sobrietatea mijloacelor, cu opulenţa vieţii de la curtea domnească. A fost o seară excelentă!

Jonathan Scheele

Ambasador, Şeful Delegaţiei Comisiei Europene în România

Bucureşti, 18.05.2004