Commedia dell’arte este un exercițiu de virtuozitate pentru actorii Teatrului Masca, educați în spiritul unui teatru de expresie corporală și al umorului burlesc. O echipă tânără, bine antrenată, care se implică în acest gen aparent simplu cu cea mai mare seriozitate, va umple mult timp sala de la Masca. Impresionant este sentimentul puternic de trupă adevărată, aproape compactă, cum de puține ori ai ocazia să vezi pe scenele bucureștene, în stare să se susțină și să susțină ritmul spectacolului, chiar dacă, inevitabil, unii sunt mai ușor de remarcat decât alții. Această unitate a distribuției este, poate, și meritul lui Mihai Mălaimare, directorul teatrului și regizorul acestui spectacol.

El a montat Slugă la doi stăpâni într-o viziune originală și neașteptată, transpunând toată acțiunea în epoca flower-power, rămânând, însă, aproape de piesa lui Goldoni. Păstrează caracterele, dar le îmbracă în datele altor vremuri, iar costumele, în linie modernă, semnate de Sanda Mitache, reușesc să păstreze prin sugestie, culoare și accesorii datele commediei dell’arte. Este destul de riscant jocul cromatic, prin care se face distincție între generații (bătrânii costumați de epocă și cu masca specifică, iar tinerii în jeanși și haine din piele, purtând inscripția „make love not war”), imagistic însă, reușește să susțină concepția regizorală, alimentând spectacolul cu un ridicol proiectat unor personaje sau situații.

Mihai Mălaimare se bazează pe mijloacele commediei dell’arte, dar introduce idei moderne, încercând o demonstrație despre dragoste și viață, valabilă în orice timp și în orice condiții. Întotdeauna tinerii iubesc, visează și suferă la fel, iar piesa lui Goldoni este un bun pretext pentru intenția regizorului. Acompaniază cele două povești de dragoste și încurcăturile născute în jurul lor cu multe cântece, ca într-un spectacol de Broadway, urmărind succesul garantat la public. Atmosfera italiană din piesă este frumos sugerată prin imaginea unei gondole în miniatură, care deschide spectacolul și, apoi, marcheză schimbările de spațiu, ca într-un spectacol de păpuși. Poate că muzica (semnată de tânărul compozitor Răzvan Alexandru Diaconu) ar fi trebuit să rimeze mai mult cu stilul commediei dell’arte sau măcar cu cel al perioadei flower-power, spre care este îndreptat spectacolul. Actorii cântă live, vocal și instrumental, un fel de șlagăre sentimentale la care publicul reacționează.

Personajele commediei dell’arte sunt reinventate de Goldoni într-un joc antrenant al răsturnărilor de situație, al travestiului, al încurcăturilor și bastonadelor, susținut de o replică spumoasă. Smeraldina (apariție comică în interpretarea Alinei Crăiță, care amintește de Olive din Popeye marinarul) îl iubește pe Silvio (Răzvan Teodorescu), dar mâna ei este promisă lui Federigo Rasponi. Vestea morții acestuia îi umple de speranță pe cei doi tineri, care se și logodesc. Lucrurile se complică, iar acțiunea prinde haz când Beatrice (Ana Sivu Daponte) se deghizează în fratele ei și pornește în căutarea iubitului Florindo (Ionuț Ghenu). Ițele intrigii vor fi încurcate și descurcate de Truffaldino, sluga Beatricei și a lui Florindo, secondat perfect de Clarice (Ana Turos). În Andrei Gonczi, acest personaj își găsește carisma și energia unei interpretări care merită reținută. Compoziții bune realizează Aurel Sandu Sorin în Pantalone, Valentin Mihalache în Doctorul Lombardi sau Bogdan Angelescu în Brighella.

Mihai Mălaimare realizează un spectacolul construit în jurul actorilor, subliniindu-le posibilitățile comice și fizice, creionând prin ei idealul său de teatru. Îi trece prin probele de foc ale commediei dell’arte și ale teatrului realist, spre care țintea Goldoni, și le solicită instrumentele de lucru (corpul și vocea, mai ales) într-un mod aproape epuizant, dar cărora ei îi fac față cu entuziasm. De fapt, ceea ce contaminează publicul în teatrul făcut de Mălaimare este bucuria izvorâtă din plăcerea de a spune o poveste.