Ultima dorinţă a lui Valeriu Anania, aceea de a închide ochii acasă, i s-a împlinit. Pentru noi, cei ce l-am cunoscut, cei ce ştim ce a gândit şi a crezut, am interpretat cuvântul acasă numai ca expresia acelui ataşament funciar pentru ţara lui, pe care nu l-a vrut trădat nici în clipa marii şi ireversibilei treceri. Dorinţa lui încununa o viaţă lungă, care a traversat furtunile istoriei, în care el s-a implicat sau a fost implicat. Destul de mult a fost dus în locuri de unde, în orice clipă, putea să treacă pe tărâmul celălalt. Sfârşitul l-a aflat pe culmi, ajungând să ocupe demnităţile pe care înzestrările sale îl îndreptăţeau să le ocupe mai devreme. Ca să folosim o expresie a lui N. Iorga, Valeriu Anania nu a lăsat un loc gol într-o ierarhie, ci un nume înscris în istoria culturală a ţării sale, prin multiplele sale înzestrări scriitoriceşti, a fost dramaturg, memorialist, poet, traducător al unei opere capitale a omenirii, prin activitatea sa de editor, de animator şi păstor al vieţii spirituale româneşti. Şi cred că ceea ce l-ar fi bucurat cel mai mult şi ceea ce ne-a bucurat cel mai mult pe noi a fost numărul incredibil de mare de oameni veniţi să se închine în faţa trupului său neînsufleţit şi să-l conducă pe ultimul drum. Oameni de toate vârstele, de toate categoriile sociale şi intelectuale, ceea ce a fost pentru el suprema răsplată a unei lungi vieţi care a stat sub semnul faptei, Dumnezeu ferindu-l de anii de neputinţă şi de degradare fizică sau intelectuală. Dar şi mai bucuros să ştie că oameni  oarecari, cărora li s-a cerut să-şi spună gândurile, după încetarea lui din viaţă, au rostit cu emoţie în glas că a fost un „mare român”.

Încă o dată s-a văzut că sentimentul popular este cel care, spontan, fără îndelungi şi meşteşugite pregătiri, află dimensiunea esenţială a unei personalităţi. Prima impresie pe care ţi-o făcea era aceea a unui om zdravăn, a unui om puternic, a unui om dintr-o bucată. Aşa l-am cunoscut în 1965, pe culoarul unui vagon de dormit, care avea să-l ducă pe Tudor Arghezi şi familia lui în călătoria anuală spre Elveţia. Mergeam să-i spun Maestrului drum bun. Eram la fereastra culoarului, când a apărut un bărbat bine legat, cu o faţă mai degrabă închisă, luminată de un zâmbet cald, care nu l-a părăsit toată viaţa. Cu Tudor Arghezi se cunoştea de mult. S-au îmbrăţişat afectuos, Maestrul cu slabele-i puteri l-a ţinut minute în şir lipit de trupul lui şi am putut vedea cum din ochi se strecurau câteva lacrimi. M-a prezentat celui care mă scrutase de când m-a zărit, neştiind de unde să mă ia. Au urmat câteva schimburi de cuvinte. Ce m-a uimit era vocea sa baritonală, cu modulaţii plăcute şi cu nicio inflexiune falsă. Dacă n-ai fi ştiut unde fusese timp de şase ani şi mai bine şi că trecuse abia un an de când reintrase în circuitul vieţii normale, nu ai fi zis că omul din faţa ta îndurase câte îndurase, într-atât era de vajnic, de bine legat, pe faţa lui neputându-se citi niciun semn al suferinţelor.

O vreme îndelungată nu ne-am mai văzut. La un moment dat, am primit acolo unde locuiam înainte de 1971 o revistă românească venită din îndepărtata Americă - dacă îmi amintesc bine, avea un format apropiat „Biletelor de papagal” - în care, aşa cum spunea Şerban Cioculescu, şi el unul din destinatarii din ţară ai publicaţiei, Valeriu Anania tipărea „una caldă, una rece” despre situaţii de la noi.

Prin anii 1981, am primit un telefon de la Valeriu Anania, care îmi solicita o întrevedere în calitatea pe care o aveam atunci de director al Editurii Eminescu. Mi-a propus să tipărească  o selecţie din piesele sale de teatru în colecţia „Teatrul comentat”, pe care o tipărea Editura Eminescu. Deşi era un om sigur pe el, deşi avea încredere în ceea ce scrisese, i se tipărise şi i se jucase (foarte puţin), deşi avea o facondă cuceritoare, nu mică i-a fost mirarea când, faţă de proiectul său minimal, i-am propus „să mergem” pe sumar maximal. Din două motive. Pentru că aveam sentimentul discrepanţei dintre valoarea dramaturgiei sale şi modesta ei circulaţie publică. În al doilea rând, aveam credinţa, care, din păcate, s-a adeverit, că ceea ce făceam pentru tipărirea teatrului, criticii şi istoriei de teatru la Editura Eminescu, nu se va mai putea repeta. Ceea ce s-a şi întâmplat, după plecarea mea (forţată) de la conducerea Editurii Eminescu, în aprilie 1991.

Valeriu Anania trăia elaborarea acestei ediţii, care a apărut în două volume, însoţită de aparatul critic de rigoare, cu o frenezie de debutant. Citea textele critice scrise de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Ion Zamfirescu, D. Micu, sincer emoţionant şi nu ezita să ne mulţumească celor ce am contribuit la alcătuirea ediţiei de parcă atunci ar fi trecut prima dată pragul unei edituri. Cele două masive volume intitulate Greul pământului au apărut în condiţii grafice deosebite: sunt şi acum o adevărată podoabă a tipăriturii noastre. Cei de la Consiliul Culturii le-au primit cu inima strânsă, atrăgându-mi prieteneşte atenţia că am exagerat tipărind în două volume atât de impunătoare opera dramatică a lui Valeriu Anania. De ceea ce se temeau s-a împlinit. Deşi s-au luat măsuri ca volumele să ajungă „sus” într-un lot cât mai mare de cărţi, cu speranţa că vor trece neobservate, n-a fost să fie aşa şi scandalul a izbucnit. Am scris aceste rânduri pentru a arăta că afirmarea scriitoricească a lui Valeriu Anania nu a stat în acei ani sub zodia seninătăţii. Dimpotrivă. Fără îndoială, creaţia sa teatrală nu este una hărăzită succesului imediat. De aceea, nici atunci şi nici acum, nu s-a bucurat de interesul teatrelor noastre. După cum nici dramaturgia lui Lucian Blaga, al cărui filon îl continuă şi îl împlineşte Valeriu Anania. Încă de la Mioriţa, dacă nu mă înşel, singura sa piesă montată de un teatru bucureştean („Barbu Delavrancea”, care astăzi nu mai există). Nicolae Carandino, un cronicar cunoscut prin exigenţa şi dârzenia critică, a scris o cronică entuziastă, mărturisind că a descoperit „după Tudor Arghezi, după Vladimir Streinu şi o seamă de alţi critici şi cititori, pe poetul Valeriu Anania”.

N. Carandino numeşte piesa lui Valeriu Anania „poem dramatic”, caracterizare ce se potriveşte întregii sale creaţii dramatice. Pentru că Valeriu Anania nu a scris teatru istoric în accepţiunea romantică a termenului, ci poeme, ce reînvie o lume de dincolo de lume, acea lume a începuturilor dincolo de începuturi, acea lume primordială reînviată de un poet. Tot N. Carandino atrăgea atenţia că „Valeriu Anania nu este un folclorist de imitaţie, un maestru de pirogravură. Glasul lui ţâşneşte de acolo, aşa cum a ţâşnit de la Lomerizi şi de la felibri atât de rareori mesajul pământului, al cerului, al anotimpurilor, în care poezia leagă dragostea de moarte”.

Dramaturgia lui Valeriu Anania se înscrie în direcţia Lucian Blaga, Dan Botta, Adrian Maniu, Ion Luca. În configuraţia literaturii dramatice româneşti de după 1944, Valeriu Anania este cel care a avut curajul să deschidă o nouă cale. Piesele sale nu se cade să intre în conul de umbră al uitării. Şi nu dintr-un sentiment de pietate faţă de marele dispărut, ci pentru că ele reprezintă valori indubitabile ale teatrului nostru. Ni se va replica faptul că piesele lui, ca şi cele ale lui Lucian Blaga, nu aduc public în sală. Vom răspunde că avem în ţară cinci teatre naţionale, subvenţionate de stat, care au ca menire să înfăţişeze totalitatea direcţiilor de manifestare ale teatrului românesc. Dar despre aceasta într-un alt articol.

Colaborarea cu Valeriu Anania nu s-a oprit aici. În 1984 i-am tipărit volumul de versuri Anamneze şi am apreciat, toţi cei ce lucram la Editura Eminescu, extrema urbanitate a omului, faptul că nu discuta niciodată convergenţele materiale ale tipăririi cărţilor lui. Deşi, de când nu mai era director al Editurii Patriarhiei, de unde fusese înlăturat în plină putere intelectuală în anul 1982, mijloacele lui de trai erau destul de modeste. Când mi-a relatat avatarurile cărţii sale de povestiri Amintirile peregrinului Apter, respinsă de o editură, i-am propus să-mi încredinţeze manuscrisul şi să încerc să-l salvez. Am obţinut, după îndelungi discuţii la Consiliul Culturii, reintroducerea în sumar a unor povestiri şi a renunţării la unele „eliminări”. Valeriu Anania mi-a mulţumit pentru stăruinţele depuse, dar n-a consimţit să-i apară cartea decât aşa cum a scris-o el. Şi a apărut, în 1990. În prefaţă, în emisiunile radio, la întâlnirile cu cititorii, Valeriu Anania a înfăţişat avatarurile cărţii, arătând corect ceea ce s-a întâmplat şi ceea ce am făcut - chiar dacă n-am izbutit - pentru apariţia ei. Nu e locul să spun aici că procedând la fel cu o carte respinsă de „foruri” m-am trezit mai târziu insultat de un mincinos şi un trepăduş lipsit nu de memorie, ci de o minimă ţinută morală.

Valeriu Anania ne-a lăsat o operă coerentă. Adeziunea sa funciară la locurile naşterii sale o aflăm în superba carte Cerurile Oltului, tipărită de Dinu Săraru în timp ce a condus Editura Pro. Se spune în asemenea împrejurări că este „prea devreme” să ne pronunţăm asupra operei lui. În acest scop nu pentru că Valeriu Anania a ilustrat dramaturgia, poezia, memorialistica, proza şi literatura religioasă la un nivel de excelenţă care ne dă dreptul să-l socotim unul din scriitorii reprezentativi ai ultimelor decenii, care a trecut prin furtuni fără să cedeze.

A fost unul din acei făurari de frumoasă şi elevată limbă românească, într-o vreme când schilodirea şi înjosirea ei a ajuns o virtute.

Toate acestea ne îndreptăţesc să repetăm ceea ce au spus anonimii despre care vorbeam la începutul acestor rânduri, şi anume că Valeriu Anania a fost, într-adevăr, un mare român.