Clipa

Caragialiana - Căruţa cu paiaţe

Autor: Clipa • Rubrica: Eveniment • Ian 2011  Printează acest articol

Caragialiana

Dezvelirea ansamblului monumental Caragialiana – „Căruţa cu Paiaţe”, operă a sculptorului Ioan Bolborea, a avut loc duminică, 19 decembrie, în faţa Teatrului Naţional. La eveniment au participat, pe lângă alte personalităţi ale vieţii publice şi culturale româneşti, primarul general al Capitalei Dr. Sorin Oprescu, Acad. Răzvan Theodorescu, scriitorul Dinu Săraru, prof. univ. Ştefan Cazimir şi  actorul Mircea Diaconu. Prezentăm în acest număr al revistei discursurile rostite cu ocazia inaugurării grupului statuar.

Ansamblul realizat de sculptorul Ioan Bolborea reprezintă, stilizat, 16 personaje din opera lui Caragiale, respectiv Miţa, Veta, Ziţa, Farfuridi (Mircea Diaconu), Brânzovenescu (Dem Rădulescu), Cetăţeanul Turmentat (Grigore Vasiliu Birlic), Goe, Zoe (Lucia Sturdza Bulandra), Mam’Mare, Chiriac, Rică Venturiano (Radu Beligan), Mamiţa, Trahanache (Alexandru Giugaru), Caţavencu, Pristanda (Ion Chelaru).

Mitici, Didine şi Tipăteşti

Cu opt ani în urmă, România comemora pe unul dintre părinţii săi spirituali la 150 de ani de la naştere. Comemora pe inegalabilul dramaturg, pe autorul impregnat de fantastic, pe istoricul unei epoci - cum l-a numit Ibrăileanu -, pe cel care vedea şi simţea enorm, propunând, de fapt, tipologia românului fundamental, a românului care, dincolo de inteligenţă şi fantezie, are în sânge şi minte zeflemeaua şi scepticismul, iar când intră în politică are chiar şi delir verbal.

Atunci, în 2002, directorul general al Teatrului Naţional, Dinu Săraru, mi-a arătat „Căruţa cu actori” imaginată de Ioan Bolborea, talentatul creator de imagini turnate în bronz, de la cele de eroi ai istoriei la cele de eroi ai comediei, dintr-o ţară unde istoria tragică se învecinează, nemijlocit şi perpetuu, cu caricatura. După câţiva ani, prin 2005, cu ajutorul Primăriei Capitalei, proiectul lui Bolborea s-a dezvoltat până la vastul car, aproape triumfal, populat cu personaje ce omagiază pe monştrii sacri ai teatrului românesc, şi pe care, cu voia autorului, mi-am îngăduit să-l botez „Caragialiana”. Avem în faţă, unică în peisajul nostru artistic şi urban, vânzoleala şturlubatică şi carnavalescă de Mitici, Didine şi Tipăteşti, de Titirci, Caţavenci şi Venturieni, monumentali în nimicnicia lor, sub privirea necruţătoare, dar a toate înţelegătoare a lui Nenea Iancu.

Este, acesta, un omagiu al generaţiei noastre adus celui atacat din toate părţile când era director al teatrelor, celui târât în abjectul proces Caion, celui fluierat la premiere, celui autoexilat la Berlin. Pe Caragiale nu l-au iubit partidele politice - nici conservatorii de care s-a despărţit, nici liberalii care l-au respins de la Premiul Academiei, nici comuniştii, care doreau să interzică fraza prin care Farfuridi trimitea o depeşă Comitetului Central. Dar l-a iubit poporul român pe cel care e citat la tot pasul de fiecare dintre noi şi această iubire se materializează astăzi, aici, în faţa primului teatru al ţării, prin formele iscate de măiestria debordantă a lui Ioan Bolborea.

Acum câteva zile, domnule primar general, aţi dezvelit statuia lui Carol I. Astăzi, inauguraţi un ansamblu ce reprezintă o parte a lumii româneşti din vremea acelui rege; aceea care durează până la noi şi care va dura încă, spre bucuria sau spre deznădejdea noastră. Dăruiţi în acest fel Bucureştilor o nouă, posibilă, emblemă, din inima unei Capitale pe care scriitorul a înţeles-o, a iubit-o şi a părăsit-o cu tristeţe, pentru a se întoarce postum şi definitiv. Într-un oraş care are de acum, pentru totdeauna, lumea lui Caragiale cizelată în bronz şi în care, la nevoie, ne putem oglindi noi înşine.

Acad. Răzvan Theodorescu

Caragialiana - Detaliu

Îndreptarea unei mari nedreptăţi

Stimate Domnule Primar General
Prof. Dr. Sorin Oprescu,
Maestre Bolborea,

distinsă asistenţă,

Vă rog să îngăduiţi unui slujitor împătimit de mai bine de o jumătate de veac al scenei româneşti şi, din fericire pentru el, şi al Teatrului cel Mare, să-şi exprime bucuria şi mândria, şi împăcarea sufletească de a fi astăzi martorul şi poate şi căuzaşul unei clipe istorice, venită să consacre omagiul pe care românii şi capitala lor i-l datorau şi i-l aduc azi, în sfârşit, celui mai mare prozator şi dramaturg român, de atâta amar de vreme nedreptăţit în recunoaşterea şi, astfel, prin statuia meritată cu asupra de măsură, a geniului său unic şi a vocaţiei sale şi tulburătoare, şi frisonante, de a rămâne inegalabil în portretul a toate - cuprinzător şi pătrunzător pe care l-a făcut lumii româneşti cu mijloacele unei satire atât de corozive de sub imperiul căreia, din păcate, nu ne putem sustrage până astăzi şi, sigur, tot din păcate, încă multă vreme de azi înainte.

Nu vreau să ne mai întrebăm, deşi ar trebui, dacă suntem cinstiţi, de ce Caragiale nu şi-a găsit locul în care să fie, la mai bine de un veac de la trecerea în nefiinţă, omagiat astfel de oficialităţile vremii, nicăieri în ţară şi nicăieri în chiar Bucureştii lui, el care, făcând din satiră o armă necruţătoare în îndreptarea năravurilor, cum cerea diata Teatrului cel Mare, a dovedit cât de mult iubeşte lumea românească, la fel ca şi în celebrul pamflet 1907 din primăvară până’n toamnă.

Dar să ni-l reamintim pe Caragiale şi în această ipostază, de îndrăgostit şi apărător pătimaş, şi justificator înfocat al lumii româneşti.

Citez, ca să ţinem minte:

„Să nu ne facem inimă rea şi spaimă - zicea Caragiale - că lumea românească ar fi mai stricată decât altele. Nu; neamul acesta nu e un neam stricat; e numai nefăcut încă, nu e până-acum dospit cumsecade”.

Poate că aici stă concentrată toată luciditatea radiografiei socio-morale de excepţie a lui Caragiale, pentru francheţea exprimării căreia a şi fost citit şi privit, nu o dată cu prea multă suspiciune şi precauţiune ipocrită de către cercurile puterii, nu numai ale vremii lui, ca să nu zic cu declarată respingere indignată de către pătura super-pusă, aceeaşi până la urmă, şi ieri, ca şi azi.

Dar a venit, cred, timpul să înţelegem şi să acceptăm că acest mesaj testamentar este şi încurajator, şi plin de speranţă, şi el poate să dea adevăratul ei sens întregii lui opere şi clipei inaugurării admirabilului grup statuar, înfăţişându-i, pe genialul scriitor şi personajele sale legendare, întruchipate de legendarii artişti de ieri, pe scenă şi film, într-o lucrare care încoronează talentul sculptorului Ion Bolborea.

Ajunşi aici, e firesc, de asemenea, să nu-i uităm pe aceia care au susţinut ieri ideea acestui grup statuar: ministrul Culturii Răzvan Theodorescu, aici de faţă, prim-ministrul Adrian Năstase şi şeful statului de atunci, Ion Iliescu, în 2002, când se împlineau 150 de ani de la aprinderea luminilor în Teatrul cel Mare.

Atunci am alergat şi eu, la propriu, cu macheta atât de originalei lucrări, pe treptele amintitelor oficialităţi care s-au dovedit receptive.

Şi iată că azi, după aventura caragialescă a statuii semnată de Constantin Baraschi, plutind nefericit emblematic deasupra Bucureştilor, agăţată de braţele unei macarale, pentru a fi retrimisă, parcă pedepsitor, în scuarul de veche mahala de unde fusese adusă, cu bună credinţă, atunci, la locul ei, iată că azi, zic, ne putem bucura de un act de cultură pe care ni-l imaginăm şi îl sperăm atât de bine prevestitor pentru societatea românească, aflată în creuzetul unei dureroase frământări, favorabilă, sperăm, dobândirii verticalităţii şi identităţii naţionale şi de spirit, proprie unei naţiuni matur-europene.

Încă o dată, să-l felicităm pe sculptor, să ne bucurăm că am apucat clipa îndreptării unei mari nedreptăţi şi să-i mulţumim Primarului Sorin Oprescu, care a început în Bucureşti, cum se cuvenea, şi semnificativ dătător de speranţă şi prin inaugurarea acestui grup statuar, procesul recunoaşterii rolului culturii în dospirea cumsecade, poate mai repede, a lumii româneşti în care trăim.

Dinu Săraru

Caragiale

Important este că noi ne cinstim marile valori

Doamnelor şi domnilor,

Onorată asistenţă,

În sfârşit, a venit ziua aşteptată de mulţi dintre noi, de a aduce din nou un omagiu Marelui Caragiale.

Am plăcerea şi bucuria de a vă anunţa că la acest eveniment  este prezent alături de noi un bun şi distins prieten al Bucureştiului şi românilor: domnul Primar al Ankarei, Capitala Turciei, care este oaspetele Bucureştiului pentru câteva zile.

Momentul de azi marchează încă un punct în demersul nostru ca Primărie Generală de a ne regăsi, recunoaşte şi cinsti cum se cuvine adevăratele valori ale culturii româneşti.

Numai printr-o asemenea atitudine - de respect şi consideraţie faţă de bogăţia autentică a spiritului românesc - putem renaşte sentimentul de mândrie naţională, putem să ne respectăm mai mult între noi, dar să fim respectaţi mai mult şi de alţii.

Maestrul Ion Luca Caragiale, în genialitatea lui, ne-a făcut o analiză fină şi ne-a pus un diagnostic corect.

Ne-a arătat exact cum suntem, cu bune şi cu rele.

Maestre, nici nu ştii cât de mult ne lipseşti!

Este de o evidenţă poate dureroasă cât de adevărat şi de actual este Caragiale şi personajele sale.

Sarcasmul lui spumos, inteligenţa şi ironia sa ascuţită au disecat cu cea mai mare fineţe societatea românească.

Verva şi arta limbajului său literar l-au plasat pe Marele Caragiale nu numai în sufletele şi minţile noastre, dar şi în universalitate.

Dar oricât de valoroasă şi de excepţie ar fi fost opera sa, nu ar fi fost atât de cunoscută dacă nu ar fi existat acei oameni minunaţi care au dat viaţa personajelor, şi mă refer la oamenii teatrului românesc - actori, regizori, scenografi şi mulţi alţii.

Să le aducem un respectuos şi cald omagiu tuturor acelora care s-au trudit în lungul anilor să ni-l facă cunoscut şi apropiat pe Caragiale şi opera sa.

Acesta este poate şi punctul forte a filosofiei operei maestrului Bolborea, pentru că, într-un ansamblu artistic, reuneşte „Creatorul” şi personajele lui.

Sunt sigur că abordarea maestrului Bolborea va crea multe controverse, dar important este că noi ne cinstim marile valori.

Vă mulţumesc!

Primar General Dr. Sorin Oprescu

Odă la statuia lui Caragiale

Ştefan Cazimir

Mărire vouă, lupte seculare
Ce-aproape cinci decenii aţi durat!
Obscuritatea în sfârşit dispare
Şi-un soare radios s-a înălţat.

Lui nenea Iancu i-am turnat statuie
Ce mândră o să-nfrunte vânt şi ploi.
Demers mai drept decât acesta nu e,
Căci el întâiul ne-a turnat pe noi.

Ne-a intuit genetica matrice
În care toate se aştern şi curg.
Mai bine altul nu le poate zice
Decât le-a zis bătrânul dramaturg.

Zadarnic vreme trece, vreme vine
Sub ochiul lui departe văzător;
Prin el trecutul în prezent revine
Şi calcă triumfal spre viitor.

Sub cerul vast al pălăriei sale
Păşim cu toţii, sinceri şi oneşti.
Mărire ţie, I.L. Caragiale!
Cu noi ai fost, cu noi vei fi şi eşti.

Cum comentati?