Teoria completă a „ţepei” nu o găsim în A treia ţeapă a lui Dracula, ci în romanul Jurnalul lui Dracula de Marin Mincu, care se înrudeşte cu comedia istorică a lui Marin Sorescu în măsura în care este  o biografie  apocrifă a  domnitorului muntean. Legătura cu documentul pare  mai riguroasă în acest roman dramatizat şi pus în scenă la Teatrul de Nord din Satu Mare de superactivul Alexander Hausvater.  Romanul  se ocupă de viaţa lui Ţepeş din clipa când a fost  închis în temniţa „de sub Dunăre” de la Vişegrad de ruda sa Matei Corvin, dar, de fapt, este construit din rememorări şi resentimente autobiografice între care cele mai violente sunt de la Curtea Otomană unde şi-a trăit copilăria ca ostatec alături de fratele lui, Radu cel Frumos  În  lipsa altor preocupări penitenciare, fostul monarh se apucă de literatură, redactând un jurnal lubric şi sanguinar, în care se explică şi se confesează. Nu este o scriere în descendenţa lui Bram Stocker, părintele „Contelui  Dracula”,  pentru că Vlad Ţepeş al lui Marin Mincu nu este un vampir cu caninii crescuţi peste buza de jos, ci un personaj dezvoltat mai degrabă pe dimensiunea legionară a sângelui purificator, a sacrificiului sângeros care binecuvântează fapta. Sigur,  jertfa nu este o invenţie legionară, fiind veche de când zeii, dar nuanţele ei ortodoxe ar putea fi. La romancierul Marin Mincu, tragerea în ţeapă este un triplu simbol: erotic, politic şi moral. Ţeapa este în aceeaşi măsură sex, armă şi lecţie de viaţă. Din păcate, în acest roman (cel puţin în versiunea lui scenică), te poţi lovi în orice clipă de tot ce e mai rău în literatură: ideile primite şi, mai ales, post-cioranismul contemporan. Jumătate istorie, jumătate ficţiune, personajul lui Mincu este înzestrat cu  voinţa de a corecta moravurile acestui popor de… şobolani. Celebrii şobolani care îl înconjurau pe Ţepeş în carcera de la Vişegrad nu mai sunt traşi în ţeapă, ci se transformă (în fierbinţeala  prizonieratului), în ce credeţi? În însuşi poporul valah. Transferul este artistic, dar rezultatul insultător. Nu ne consolează decât faptul că Marin Mincu însuşi putea fi unul dintre ei, ca noi toţi de altfel.

Problema valahilor fiind epuizată, ne dăm seama că autorul nu face altceva decât să urmeze un program postmodernist,  de la erotismul maniacal trecut prin Sade sau versiunile sângeroase de tipul Caligula (aici Marin Mincu are din nou un predecesor în Albert Camus) la detaliul scatologic şi criminalist. Practic  autorul şi-a îndeplinit toate scopurile pe care şi le-a propus: să lucreze pe „brandul” Dracula pentru popularitate, să exemplifice postmodernismul şi să-şi dea cu părerea despre poporul român.

Sigur, ne dăm şi noi cu părerea despre romanul lui Marin Mincu după adaptarea scenică realizată de însuşi regizorul spectacolului, Alexander Hausvater, care a transformat totul într-o halucinantă viziune colectivă. Pe scena Teatrului de Nord, pare că asistăm la formarea unui popor al valahilor sau a oricărui altul. E uimitoare energia cu care Hausvater foloseşte  decorul lui Alexandru Radu şi îl dirijează spre o viziune sălbatică, dar matricială, reunind  ideile centrifuge ale textului. Spaţiul este, de la un capăt la altul al spectacolului, carcera subterană a lui Ţepeş, un infern bântuit de rozătoare ostile. Dar strălucirea cenuşie a pereţilor transformă iadul într-un paradis metalic plin de surprize. Personaje contorsionate se ivesc din colţuri de tavan, şerpuiesc pe pereţi, se împreunează pe unde apucă  în delirul supravieţuirii. O grădină a deliciilor ai zice,  în locaţie subterană.

Sunt mai multe lucruri de mirare în spectacolul de la Satu Mare, dar cel mai  greu de explicat este cum anume l-a determinat muzicianul Mircea Florian pe Hausvater, liderul decibelilor, să accepte atât de frecvent şi contradictoriu cântecele valahilor din nord (colinde, doine, refrene, imprecaţii) ce dau spectacolului un sound folcloric - cel puţin pentru români.  Cred că are dreptate Andrei Mihalache, directorul teatrului, care scria în caietul de sală că, „Alexandru Hausvater este un preţ care trebuie plătit de orice teatru care se respectă”. Sigur, în acest tip de spectacol „coral”, contribuţiile individuale rămân în umbră în favoarea patosului comun deşi sunt câteva roluri  vorbite (Ţepeş, Erzsebet Bathory, Servitorul care aduce masa mereu refuzată), rolul de lider de grup revenind coregrafei Gabriela Tănase, care a coordonat mişcarea scenică deloc simplă a spectacolului. Dar,  în afara lui Ciprian Vultur, interpretul lui Ţepeş, celelalte se pierd în masa indistinctă a „şobolanilor”. Iar Cristian Vultur nu seamănă defel cu Vlad Ţepeş din celebrul portret cu ochii holbaţi, nici cu contele Dracula al lui Bram Stocker, ci rămâne Cristian Vultur care încearcă să-l interpreteze pe Ţepeş. Nimic mai mult, dar nici mai puţin.