Când, la 9 septembrie 2001, Al-Qaida a comis cumplitele atentate anti-americane, s-a spus că, dincolo de efectul imediat al acestor acţiuni teroriste, mai există un lucru peste care nu se va putea trece: ele au demonstrat vulnerabilitatea SUA, stat care, la acea oră, se credea singura superputere a lumii şi, ca urmare, este la adăpost de orice lovitură a teroriştilor. Atentatele au avut ca urmări, între altele, intervenţia americană în Afganistan, declanşată la finele aceluiaşi an împotriva ţării care adăpostise militanţii Al-Qaida şi în care regimul talibanilor era un duşman jurat al SUA. Cu timpul, războiul din Afganistan s-a cronicizat, a devenit cel mai lung purtat de SUA în istoria lor şi i s-a asociat şi NATO. Fără să ţină seama de primele învăţăminte dure ale acestuia, George W. Bush a ordonat, în 2003, invadarea Irakului, sub un motiv puţin credibil: regimul lui Saddam Hussein ar avea arme de distrugere în masă! A fost o aventură ce a divizat NATO, ca niciodată de la crearea sa, l-a dus pe Bush la cea mai scăzută cotă de popularitate pe care a avut-o vreodată un şef al Casei Albe, iar impasul creat a fost comparat cu eşecul usturător din Vietnam. Constatările anterioare au fost întărite după ce, în vară, site-ul de Internet WikiLeaks a divulgat zeci de mii de documente confidenţiale asupra abuzurilor comise în Irak de trupele americane sau care s-au referit la erorile făcute în Afganistan de militarii din SUA. Toate au surprins şi şocat atât opinia publică mondială - care, datorită presei, era la curent cu atare grozăvii, fără a le cunoaşte dimensiunea adevărată -, cât şi unele cancelarii ale lumii. Totuşi, atunci, lovitura dată de WikiLeaks n-a fost percepută la adevăratul său impact mondial. A trebuit să vină 28 noiembrie 2010, pe care presa mondială o consideră o zi istorică, fiind cea în care Wikileaks a dat publicităţii alte 250.000 de telegrame aparţinând Departamentului de Stat al SUA. Este vorba de instrucţiuni trimise ambasadelor americane aflate în TOATE statele lumii, cât şi de telegrame cu cereri punctuale adresate unor misiuni diplomatice dintr-un stat ori altul şi cu un anume prilej: alegeri legislative ori prezidenţiale, reuniuni internaţionale, lovituri de stat etc. Notele arătă cum li se cere în mod expres diplomaţilor americani să colecteze informaţii ultraconfidenţiale şi personale, inclusiv asupra amicilor Washingtonului. Pe urmă, firesc, apar rezultatele acestor cereri, fie că e vorba de Angela Merkel ori Kadhafi, Berlusconi sau Putin, Sarkozy ori Chavez ş.a.m.d. Dar, înainte de a da publicităţii impresionantul număr de cablograme strict secrete, WikiLeaks şi-a asigurat colaborarea unor mari titluri ale presei mondiale: „The New York Times”, „The Guardian” (Marea Britanie), „Le Monde” (Franţa), „El Pais” (Spania) şi „Der Spiegel” (Germania). Cei ce s-au aflat în spatele site-ului au înţeles că nu obţin mare lucru doar dacă fac publice miile de documente confidenţiale, ci că acestea pot deveni lizibile şi, în consecinţă, pot provoca un seism politico-diplomatic mondial, doar dacă sunt selecţionate şi interpretate de „nume” venerabile ale presei mondiale. Astfel, a doua sa mare lovitură, WikiLeaks a dat-o cu ajutorul mass-media exact într-un moment în care unele voci susţineau că presa îşi pierde influenţa în era Internetului. Dar, înainte de toate, atenţia s-a concentrat asupra conţinutului acestor cablograme, fapt ce a supărat Casa Albă, Departamentul de Stat, Pentagonul, serviciile de informaţii, şefi de stat din Occident, ca şi din Orient, premieri, miniştri, politicieni la putere ori în opoziţie, liderii ONU, bancheri, prieteni ori duşmani etc. Cu toţii au înţeles că (şi) ambasadele americane aparţin, în fapt, comunităţii de informaţii, iar guralivii lor interlocutori şi-au dat seama că-şi pun în pericol cariera şi chiar viaţa. Cu alte cuvinte, al treilea val de informaţii date publicităţii de WikiLeaks a avut un efect devastator, el a provocat un seism la scară mondială şi a făcut din site-ul amintit ţinta principală a mai tuturor guvernelor lumii, iar din creatorul său - Julian Assange - inamicul mondial nr. 1. S-a uitat de Ossama bin Laden, liderul Al-Qaida, şi de tot ce a făcut rău! La nivelul întregii lumi s-a trecut peste orice dispută şi s-a dorit o ripostă globală. Pe urmă, Casa Albă a constituit oficial o „celulă anti-WikiLeaks”. Apoi, capturarea lui Assange cu orice preţ a devenit minoră, conta anihilarea informaţiilor delicate din cele 250.000 de cablograme. Nu este mai puţin adevărat că experţii susţin că evaluarea acestora va dura şapte ani, iar impactul lor va dăinui şi mai mult, date fiind diversitatea şi profunzimea dezvăluirilor. Despre WikiLeaks se zice că e o CIA a Internetului, adică a lumii întregi. Pe scurt, eficientul WikiLeaks a devenit subit o superputere mondială de care se teme nu doar SUA, ţara care a creat-o, în mod indirect!