Omagiată recent de Fundaţia Nişte Ţărani printr-o retrospectivă-portret prezentată la Cinemateca Română, Diana Deleanu, cunoscută regizoare de filme TV, pare fascinată de incursiunile în lumea satului. Acolo unde unii ar vedea tablouri idilice şi pitoresc mioritice, tânăra teleastă din Râmnicu Vâlcea descoperă drame şi anomalii specifice lumii româneşti în tranziţie. Cele trei filme alese pentru seara de gală bucureşteană aduc pe ecran figuri pitoreşti şi fapte de viaţă demne de atenţia noastră. Premiată în numeroase festivaluri naţionale şi internaţionale, laureată de mai multe ori a Asociaţiei Profesionştilor din Televiziune, Diana Deleanu şi-a rafinat de-a lungul anilor metodele de investigaţie şi limbajul audiovizual şi ne oferă, în cele trei producţii realizate în ultimii trei ani, subiecte pasionante şi colorate, „fragmente” de România.

Primul dintre ele, Mama Ghiţa, ne propune o eroină cu un destin emblematic pentru fractura istorică recent trăită de luma românească. Deşi întreţine un timp false aşteptări de documentar etnografic, filmul ne-o prezintă pe Gheorghiţa Măleanu din Bărbăteşti nu atât ca pe o poetă populară, ci ca pe o „creaţie” a Epocii de Aur, cu „rapsozi” promovaţi pentru glorificarea lui Ceauşescu. „Mama Ghiţa”, fostă vedetă a unor gigantice spectacole folclorice din Cântarea României, vorbeşte nostalgic despre vremea când era dusă pe stadioane să recite poeme cu rime de genul „popor/conducător”, şi avea voie să dea mâna cu „genialul strateg”. Oftează sincer când îşi aminteşte cât de respectată era ea, cea care punea în versuri realizările măreţe, scotoceşte printre ziare îngălbenite cu poeziile însoţite de poza ei. Ea face parte dintre acei nostalgici ai comunismului ceauşist care îşi aduc aminte numai de avantajele avute „înainte”. În cazul ei, unul singur: de a se simţi „categorie socială” luată în seamă. Autoarea foloseşte efecte de distanţare ironică, împrumutând din arsenalul genurilor horror sau fantasy, ceea ce oferă un plus de farmec peliculei-portret.

Diana Deleanu recurge la procedee asemănătoare şi în Humoresca, film premiat la Festivalul de scurtmetraj de la Cracovia. Şi aici eroina este o bătrână ţărancă, de data aceasta una privită cu mai multă simpatie. În vârstă de 90 de ani, biata Maria, o văduvă nevoită să muncească şi acum pentru a se întreţine, are grija banilor de înmormântare. Pentru că nu a reuşit să-i pună deoparte, ca mai toţi vârstnicii de pe la noi, ea recurge la un gest disperat. Profitând de prevederile legii nr 396/1996, care acordă o indemnizaţie de 200 de euro tinerilor căsătoriţi, ea se mărită cu un bătrân de 82 de ani pentru a obţine această sumă. Ritmat în acordurile vioaie din Humoresca lui Antonin Dvorak, filmul pune teribilul fapt divers într-o ramă fals romantică. Ironia nu o vizează, desigur, pe vârstnica mireasă, ci pe aceia care ar trebui să se simtă vinovaţi pentru că oamenii recurg, din disperare şi sărăcie, la asemenea soluţii. Humoresca are, dincolo de umorul subtil, şi marea calitate de a transmite compasiune.

Regizoarea rămâne fidelă universului rural şi în Bestiar, recentul său documentar, care povesteşte despre dărâmarea unei biserici în scopul exploatării unor presupuse zăcăminte de cărbune în solul de sub ea. Aici, ea nu mai recurge la ironie şi optează inspirat pentru surprinderea cât mai obiectivă a faptului de viaţă. Aici, sunetul are culoarea spaţiului şi zgomotele ambianţei reale spun multe despre ceea ce privim. Mişcările repetitive ale buldozerelor şi indiferenţa echipelor de muncitori sunt puse în contrast cu declaraţiile oamenilor disperaţi că li se distruge lăcaşul de rugăciune. Nimeni nu se simte vinovat, şi „obiectivul” e îndeplinit cu eficienţă de inşi cenuşii şi grăbiţi. Imaginile din Bestiar îi fac să tresară pe cei care au trăit oroarea dărâmărilor frenetice de biserici în ultimii ani ai regimului Ceauşescu. Şi atunci, ca şi acum, în acest caz, motivul era „mai binele” societăţii. Autoarea nu dă verdicte, dar ne face să medităm asupra trecutului, dar şi asupra prezentului, sugerând o grilă morală a judecăţii noastre. Pentru că, aducând pe ecran adevăruri incomode, reuşeşte, aproape întotdeauna, să ne pună pe gânduri, Diana Deleanu se distinge printre teleaştii români, prea adeseori angajaţi pe căi senzaţionaliste.