Dacă toamna se numără bobocii, în luna decembrie se fac topurile. Cărți, filme, spectacole, expoziții, nimic nu scapă de nevoia de ierarhizare a sfârșitului de an, parcă am trage linie și am începe să socotim (cu subiectivism, desigur). Ne interesează cele mai bune, dar și cele mai proaste, rezultatele „de mijloc” le trecem cu vederea foarte ușor, de parcă ar fi lipsite de orice importanță, deși cu ele ne cheltuim tot anul și tot din ele trăiește și publicul, mai ales, în cazul teatrului. Am încercat și eu un top, dar preferințele nu s-au nimerit în toate cazurile cu împărțirea calendaristică, chiar dacă am avut un an cu mult teatru și cu multe festivaluri, două dintre ele fiind adevărate evenimente europene (Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu și Festivalul Internațional Shakespeare, Craiova-București, a cărui temă a fost Hamlet).

Și cum nu consider că acest an a fost unul al marilor spectacole românești, excepție făcând câteva producții asupra cărora nu mă pot pronunța pentru că nu le-am văzut (mă gândesc, în primul rând, la Strigăte și șoapte, în regia lui Andrei Șerban, a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca și probabil că lista ar putea continua cu maxim un titlu sau două) aș propune, mai degrabă, câteva spectacole destul de recente, nu cu rigorile și îngustimea unui top, ci cu libertatea unor recomandări. Am ales scenele din București și în numerele viitoare promit un periplu și prin teatre din țară.

Sfârșit de partidă, de Samuel Beckett, la Teatrul Metropolis, în regia lui Alexandru Tocilescu, este unul dintre cele mai puternice spectacole care se joacă în Capitală. În Godot, aşteptarea este plină de speranţă, în Sfârşit de par­tidă este o stare venită de dincolo de aşteptare, când nimic nou nu se mai poate întâm­pla, totul se repetă la infinit, amâ­nând cu o secundă sfârşitul. Conver­sa­ţiile dintre stăpân şi slujitor îi în­­de­păr­tea­ză, vorbele nu înseamnă nimic, iar tăcerea întrerupe gândirea. Patru vieţi blocate într-o cameră cu pereţi afuma­ţi, cu feres­tre mici şi înalte, făcute să te îndepărteze mai mult de lumea de afară decât să ofere perspectiva. În centrul ei, un băr­bat orb, într-un căru­cior cu rotile. Este Hamm, întru­parea egois­mului, tiranul-filozof, căruia Răzvan Vasilescu îi subliniază lipsa de conţi­nut a vorbelor mari. Al doilea bărbat intră în scenă şi miş­cările îl poartă sin­gure. Fiecare gest al slujitorului Clov vine dintr-o epu­izare totală, fiecare intenţie este sem­nalul unei sfâşieri ab­solute. Corpului suspendat între timp şi sensuri, Mihai Constantin îi aduce atâta ten­siune, încât nu te-ar surprin­de dacă un mecanism al struc­turii lui ar înce­ta să mai funcţioneze, încreme­nindu-se într-o imagine a vie­ţii scurse, a morţii neterminate. Ac­torul alunecă adânc în meca­nis­mul abstract al per­so­na­jului, dând senzaţia că s-a deper­so­­nalizat, că s-a îndepărtat de sine şi s-a lăsat purtat de rol.

Fiecare vibra­ţie din acest joc me­canic, abstract, redus la lipsa de sens care goleşte omul de cuvinte şi pro­funzimi este sursa tragicului în piesa lui Beckett şi în spectacolul de la Metropolis. Într-un colţ sunt două tomberoane înconjurate de cenuşă, mari închisori sau mic refu­giu pentru doi oameni. Mama şi tata, Irina Petrescu şi Ion Be­soiu, care îşi trăiesc cu resemnare sfâr­şitul, împăr­ţindu-şi biscuiţii cu dezin­vol­tura co­piilor. Toa­tă joaca lor este de fapt o luptă tra­gică a amintirilor. Perso­­na­jelor beckettiene le este refu­zată orice li­ber­tate fizi­că sau de gân­dire, iar aceas­tă schi­lodire in­terioară ia forme mate­ria­le. Regi­zorul Alexan­dru Tocilescu ma­ni­pulează semnele şi se joacă dis­cret cu emoţiile specta­toru­lui. Intră cu precizie în universul aces­tei lumi şi transformă plânsul în râs, atunci când eşti mai impresionat, şi râsului îi dă gravitatea lacrimii, atunci când nu te aştepţi. Imaginile şi atmosfera domină prin tragism. Spa­ţiul semi­circular, aproa­pe închis, cenu­şiu (scenografia Vanda Sturdza), lasă deschise inter­pretările. Pe muzica lui Stan Laurel şi Oliver Hardy, Ale­xan­­dru Toci­lescu spune povestea tra­gică a lui Beckett, găsind în actori sensul piesei.

Un alt spectacol pe care nu ar trebui să-l pierdeți este Livada de vișini, de Cehov, în regia lui Felix Alexa, la Teatrul Național. Livada lui este conservată cu grijă în zeci de borcane, așezate într-un dulap imens, transparent, strânse într-o imagine care îți îngheață ochiul într-un punct fix și te trimite cu gândul la anii scurși, la amintiri, la viața personajelor, la fericirea trecută, la ultima încercare de resuscitare a unei lumi care își cere cu disperare dreptul de a mai exista. O imagine-eseu, dură ca o operație pe cord sau ca o lovitură de topor în vișinii abia înfloriți. Scenografia Dianei Ruxandra Ion întruchipează stilizat și expresiv gândurile lui Felix Alexa. De fapt, acest dulap, pe parcursul spectacolului, devine obiect-personaj, martor bătrân, ca și Firs, al trecutului. Personajele cehoviene rătăcesc cel mai des în camera copilăriei. Întoarsă de la Paris, Ranevskaia va împărți jucării tuturor, cu excepția Variei, fiica ei adoptivă, singura pentru care livada de vișini este o problemă reală și nu o fericire nostalgică. Întregul spectacol al lui Felix Alexa este strâns în jurul unei nostalgii care anunță dezastrul iminent, punctat ca într-un film psihologic de ritmul obsedant al muzicii lui Alexander Bălănescu. Maia Morgenstern, cu aerul ei aristocratic, cu o sensibilitate între forță și slăbiciune, este parte importantă a atmosferei cehoviene și oferă în Ranevskaia o prezență impresionantă. Rolul se potrivește actriței și actrița rolului. Marius Manole, în Lopahin, este surpriza distribuției, făcută de Felix Alexa, și un contrapunct inspirat. Marius Manole prinde bine psihologia ignorantului capabil să calculeze viitorul în ruble și trecutul în reușita prezentului. Banul este măsura absolută a noii lumi care va invada livada. Mircea Albulescu îl plimbă în scenă pe bătrânul și devotatul Firs ca pe o fantomă, aproape obligând trecutul să supraviețuiască, actorul transformă puținele replici într-o cheie a spectacolului.

În mijlocul dramei, râdem și parcă Cehov râde de noi. Iar Felix Alexa a înțeles acest lucru și ni-l spune cu o tensiune aparte, care te face să te gândești la grăbita lume nouă care veșnic taie cu toporul de la rădăcină o viață veche.