Tuturor celor pasionaţi de istorie le recomand cartea academicianului Florin Constantiniu, unul dintre cei mai importanţi istorici ai zilelor noastre. A fost cercetator stiinţific principal la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”. A fost distins cu Premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române în anul 1972. A publicat studii despre diferite perioade ale istoriei şi a abordat diverse direcţii de cercetare. Are un mare regret că, în învaţământul liceal de astăzi, istoria şi-a pierdut funcţia social-educativă, iar tinerii sunt interesaţi mai mult de internet şi nu mai vibrează când aud de bătăliile de la Rovine, Călugăreni sau Mărăşeşti.

În cea de-a IV-a ediţie a Istoriei sincere a poporului român veţi găsi aproape 600 pagini dedicate istoriei poporului român, din cele mai străvechi timpuri şi până la evenimentele din decembrie 1989, dar şi un nou capitol, intitulat Probleme controversate sau neclarificate ale istoriei României, însoţit de o generoasă Bibliografie selectivă.

Am citit-o pe nerăsuflate, atunci, când a apărut, în 1997, ca pe un roman de acţiune, entuziasmat de fiecare dată de marea discrepanţă dintre cunoştinţele dobândite în şcoală şi adevărul ce mi se releva în faţa ochilor. Asta nu m-a împiedicat să nu îmi procur şi ultima ediţie, apărută la o distanţă de peste un deceniu.

Această sinteză remarcabilă şi provocatoare,  care i-a încununat istoricului Florin Constantiniu activitatea ştiinţifică, vine cu informaţii noi, corectează ori îmbogăţeşte altele, deschide orizonturi în domenii obscure şi integrează armonic problemele istoriei naţionale în istoria universală. Deşi lucrarea tratează o perioadă cronologică lungă şi prezintă o structură aparent stufoasă (patru părţi), abordarea sistematică a fenomenelor istorice, redate într-un limbaj accesibil, asigură o lectură agreabilă, evenimentele putând fi urmărite cu uşurinţă.

Trebuie amintit că autorul s-a simţit dator să explice, în prefaţa la ediţia I, de ce o istorie şi de ce una sinceră. Titlul ales este inspirat de Istoria sinceră a naţiunii franceze, scrisă de Charles Seignobos, pentru ca apoi, trecând prin Andrei Oţetea şi Dimitrie Cantemir, să conchidă că numai o istorie adevărată devine obligatoriu sinceră. Autorul revine la principiul stabilit de nu mai puţin celebrul Leopold von Ranke, în secolul al XIX-lea, în sensul că trecutul trebuie reconstituit „aşa cum a fost”. Dacă vrem să învăţăm ceva din istorie, ea trebuie cunoscută „[...] cu cele bune şi rele ale ei. Şi aş îndrăzni să spun că, de obicei, se învaţă mai mult dintr-un eşec decât dintr-o izbândă”, ne spune autorul.

Răul poate fi evitat dacă ajungi să-i cunoşti cauzele. În ceea ce priveşte intervenţia articolului nehotărât înaintea Istoriei sincere…, Florin Constantiniu ne prezintă limitele, omeneşte explicabile, ale sintezei sale, în speţă faptul că textul său reprezintă „o explicaţie posibilă a faptelor, nu explicaţia infailibilă”. De unde, asigurarea firească că „am scris aceste pagini cu strădania obiectivităţii şi cu dorinţa de a oferi imaginea adevărată a istoriei naţionale. Cititorii vor judeca dacă am izbutit sau nu”.

Prima parte a cărţii ne introduce în istoria veche a României. După o scurtă sinteză a preistoriei şi protoistoriei româneşti, autorul abordează istoria statului dac şi perioada stăpânirii romane. În ceea ce priveşte etnogeneza poporului român, autorul deosebeşte trei componente: substratul geto-dac; stratul roman şi adstratul slav. Deşi contribuţia slavă are o pondere însemnată în vocabularul limbii române, este de remarcat faptul că el nu a afectat caracterul latin al acesteia.

Partea a doua, dedicată evului mediu, este împărţită în patru capitole cuprinzătoare: Constituirea statelor feudale româneşti; În lupta cu semiluna puterii otomane; Absolutisimul luminat. Războaiele românilor cu turcii sunt numite de Florin Constantiniu, în mod sugestiv, „conflicte asimetrice”, datorită disproporţiei de potenţial demografic şi militar dintre combatanţi, autorul afirmând că „[...] Ţările Române nu dispuneau de mijloace de putere necesare unei victorii strategice sau măcar desfăşurării de operaţiuni ofensive de durată pe teritoriul adversarului. [...] Strategia lor nu poate fi decât defensivă”.

Efortul autorului de a se apropia cât mai mult posibil de istoria reală a poporului român ne este reliefat de subcapitolul Întâiul unificator al românilor. Prima unire a celor trei ţări române    într-un singur stat, sub sceptrul Voievodului Mihai Viteazul, a stârnit multe dezbateri în istoriografia română. Arătând că cele mai vii controverse au fost iscate de întrebarea dacă cea dintâi unire a românilor a fost o manifestare a conştiinţei unităţii de neam sau a fost doar rezultatul unor necesităţi politico-strategice de moment, Florin Constantiniu, după o analiză atentă a contextului politic intern şi extern, ajunge la concluzia că „Unirea din 1600 fusese înfăptuită de Mihai Viteazul sub presiunea împrejurărilor”. În ceea ce priveşte conştiinţa naţională, se arată că „[...] la data înfăptuirii ei, conştiinţa de neam nu devenise conştiinţă naţională. Abia generaţia paşoptistă, angajată în lupta pentru crearea statului naţional roman, îl va recunoaşte pe Mihai Viteazul ca pe un ilustru predecesor”.

Florin Constantiniu tratează în sinteza sa evoluţia societăţii medievale şi a relaţiilor dintre diferitele clase sociale. Cititorul poate urmări cu uşurinţă transferul repetat de la domnitori la marea boierime, în paralel cu înăsprirea exploatării ţăranilor şi cu accentuarea procesului de aservire a ţăranilor liberi. Epoca fanariotă, numită sugestiv „secolul reformelor”, este prezentată ca o perioadă de ample restructurări, vizând instaurarea ordinii şi modernizarea societăţii româneşti „întrucât, de-a lungul a peste o sută de ani, toate sectoarele vieţii sociale - fiscalitate, relaţii agrare, administraţie, justiţie, biserică şi cultură - au făcut obiectul unor ample restructurări, vizând, în ultimă instanţă, instaurarea ordinii şi modernizarea… Populaţia rurală de condiţie servilă se afla sub autoritatea de caracter personal a stăpânului lor, laic sau ecleziastic”.

Ultimele două părţi ale lucrării sunt edificatoare în privinţa metodei întrebuinţate de autor şi a străduinţei sale de a ne oferi o imagine cât mai reală a istoriei. Istoria noastră nu este doar „[...] o succesiune de victorii şi de acte de eroism, săvârşite de viteji şi înţelepţi fără nici un cusur”. Trebuie dezvăluite şi „răspunderile interne, carenţele, calculele meschine ale politicienilor, laşităţile lor”.

În perioada dictaturii comuniste, prin subordonarea cercetării istorice unor scopuri politice, epoca modernă şi, în special, cea contemporană, au fost supuse unui sistematic proces de rescriere a istoriei noastre.

Mihail Roller, omul chemat să adapteze istoria românească la interesele puterii sovietice şi ale instrumentului ei, Partidul Comunist Român, este cel care iniţiază acest demers istoriografic. Istoria României redactată sub îndrumarea lui Roller era destinată să devină manual unic pentru învaţământul mediu şi sursa principală de inspiraţie şi pentru cel superior. Liniile directoare ale manualului de istorie au fost: rolul benefic al acţiunilor Uniunii Sovietice în raport cu poporul român, pe care l-a eliberat de sub jugul fascist; în cadrul acestei funcţii eliberatoare, locul de frunte era rezervat lui Stalin, îndrumătorul genial al eliberarii popoarelor; prin extensiune retrospectivă, rolul pozitiv al Rusiei şi al poporului rus în raport cu românii. Florin Constantiniu este unul dintre puţinii care a avut curajul în perioada pre-decembristă să le vorbească studenţilor săi despre înrobirea Basarabiei de către Rusia.

Florin Constantiniu nu face altceva decât să „reaşeze istoria pe făgaşul adevărului”. Descrierea frământărilor social-politice din perioada primei jumătăţi a secolului al XIX-lea; abordarea, în mod realist, a vieţii politice româneşti din perioada interbelică; analiza relaţiilor diplomatice dintre România şi marile puteri în timpul celui de-al Doilea Război Mondial; intrarea ţării noastre în sfera de hegemonie a Uniunii Sovietice şi evoluţia relaţiilor dintre aceste două ţări; descrierea pertinentă a regimului comunist din România şi a evenimentelor din decembrie 1989 sunt doar câteva dintre punctele exemplare în acest sens, care atrag atenţia cititorului.

În cel din urmă capitol al Istoriei sincere…, Florin Constantiniu aduce un element de noutate faţă de ediţiile trecute: aduce în actualitate nouă probleme controversate ale istoriografiei româneşti: Problema continuităţii daco-romane la nord de Dunăre; Români şi maghiari în Transilvania; Feudalismul românesc; Modernizarea societăţii româneşti; România interbelică; Regimul Antonescu; 23 august 1944; Instaurarea regimului comunist în România; Întrevederea Corneliu Mănescu - Dean Rusk (4 octombrie 1963); „Minirevoluţia culturală” din 1971.

Concluzia de final oferită de autor ne îndeamnă la reflecţie, datorită notei pesimiste pe care autorul o induce cititorului. Ea ne îngrijorează tocmai pentru că vine de la un reputat istoric, care cunoaşte bine trecutul încât să poată emite păreri vizionare: „Viitorul este sumbru: suntem un neam sleit, ieşit din istorie”.

Florin Constantiniu are meritul de a oferi cititorului o privire de ansamblu asupra istoriei românilor. Trecând peste simpla înşiruire a faptelor, el încearcă - şi reuşeşte - să pătrundă în miezul lor, să le înţeleagă, redându-le ca atare.

Cartea este un balsam pentru sufletul rănit al istoriei neamului, care a fost pângărit de-a lungul vremurilor de ocultări şi crude neadevăruri. Dacă avem curajul să privim în ea, ne vom afla, poate, izbăvirea.