A murit un mare poet: Adrian Păunescu. De-ar fi să-l credem pe „divinul critic”, ar trebui să spunem odată cu el că adevărata viaţă a poetului începe după moartea lui. Însă ideea criticului, frumoasă ca orice mare iluzie, nu i se potriveşte: poetul n-a avut răbdarea să aştepte ca posteritatea să decidă asupra lui şi, grăbit în viaţă ca şi în moarte, şi-a apropriat-o curtând-o şi înhăţând-o pe toate căile, avuabile şi inavuabile. Posteritatea lui Adrian Păunescu începe din timpul vieţii lui: a făcut tot ce se poate şi ce nu se poate („Şi ce se mai poate, când totul se poate?”) spre a o simţi, pipăi şi, ca Arghezi în căutarea divinităţii, să urle: „Este!”. Dumnezeul lui a fost gloria lui. Fiu al iluziei, „în schimbul gloriei din prima oră / poetul iată că primeşte, Doamne, / gustul mulţimii gata să-l condamne / şi gelozia ei care-l devoră”. Personalitate puternică şi complexă, a iubit riscul „pe cont propriu”, ca pe nimic altceva: „Pericolul e mediul meu firesc, / Îmi place lupta văilor cu piscul, / Nesomnul, îndoiala, lupta, riscul / Mă-mbolnăvesc şi mă-nsănătoşesc / … / Pe mine mă urăsc două extreme - / Pătatul, castul - cu aceeaşi ură, / Ambiguu-mi ies cuvintele din gură / De linişte fiinţa mea se teme. / Oameni perverşi, şi voi, din dogma castă, / Din riscul meu decurge pacea voastră”. Profetice, aceste vorbe din care se încheagă chiar portretul dublu al poetului - el însuşi „pătatul” şi „castul” existând sub acelaşi înveliş - vor face din Adrian Păunescu, în viaţă şi, iată, şi imediat după moarte, vânătorul căzut pradă vânatului. Un „câine de vânătoare” răpus de iepurii, mistreţii şi păsările pe care le vânează: „Eu sunt un câine de vânătoare, / Trădez vânatul lătrând greoi / Prin văile tulburi prin care treceţi / Cu puştile-ntinse, / Voi, nou-născuţii, fragezii, voi! // Ştiu tot ce este şi ce urmează / Şi pălăriile vi le şi văd, / Vor sări iepuri, mistreţi şi păsări, / Pe văile lumii va fi prăpăd. // Albi şi sportivi şi cu ochii albaştri / Veniţi din urmă, de pâslă şi piatră, / Şoptiţi, hohotiţi, chicotiţi sau tăceţi, / În vreme ce gura mea latră. // Iată, ies iepurii şi ies mistreţii, / Urşii se leagănă, vulpile ard, / Vouă vă bubuie puştile-n sângele lor: / Mie mi-e milă şi cald. // Şi ştiu ce vine: ca din greşeală / Un glonţ din spate o să mă omoare / Şi vânătorii tineri vor plânge / Pe fostul câine de vânătoare.” Premonitorii, semnalele poetului îşi vădesc din plin temeinicia: posteritatea lui Adrian Păunescu începe urât. Începe cu un cor cacofonic în care se amestecă hilar şi penibil vocile răguşite ale adulatorilor de cenaclu şi de circumstanţă cu ale detractorilor înveninaţi de ură care, cum zice unul dintre ei, găsesc „obscenă” urcarea trupului neînsufleţit al poetului pe scena Ateneului Român şi îngroparea lui la picioarele lui Eminescu. Îi ştia prea bine poetul cu inima ca un trăgaci de armă pe aceşti bugetari ai curajului şi funcţionari ai urii de porunceală prezenţi la datorie în toată istoria românilor. Detestabilei specii, poetul i-a dedicat un poem antologic, Biografia unui sedentar, unde-l pune să vorbească în nume propriu pe unul dintre aceşti cotizanţi la fondul de ură naţională: „Cal priponit de sacul cu grăunţe, / Aşa mi-a fost, aşa îmi e ursita, / Săraca mama mea, nefericita, / Fugea pe-un câmp, o veste să anunţe. // Când eu m-am năzărit în al ei sânge, / Gonit de-o spaimă şi lătrat de-un câine, / Om azi, c-un lanţ legat de a lui pâine, / Cal priponit de-un sac care-l constrânge. // Copiii mei născându-se, în mine, / mai friguroasă se-ntinse frica, / Cal priponit de-un sac fără ruşine, / Mi-i sacul botniţă, nu zic nimica. // Şederea-mi place, hrana îmi e viciu, / Liber m-ar face poate numai biciul.” Arghezian în sarcasmul său nimicitor, un asemenea poem, alături de multe altele, confirmă cu asupra de măsură una din laturile personalităţii lirice a lui Adrian Păunescu, semnalată de mult de sagacele critic şi istoric literar Şerban Cioculescu: „Acesta este Adrian Păunescu, poetul în care cred că nu m-am înşelat văzând cel mai vrednic urmaş al poetului Tudor Arghezi.” Însă Adrian Păunescu este „vrednicul urmaş” al multor altora din marii poeţi ai literaturii române, şi nu numai. În partea rezistentă şi durabilă a multei lui creaţii răsună „voci” adunate de peste tot: de la Bolintineanu şi Heliade la paşoptişti, „oamenii începutului de drum”, cum memorabil i-a numit Paul Cornea într-un studiu fundamental, până la romantici şi postromantici, moderni şi modernişti, Eminescu, Macedonski şi Coşbuc, Goga şi Arghezi, Bacovia şi Beniuc. Nu-i străin flautul lui bolnav de lirica ruşilor Maiakovski, Esenin ori Evtuşenko. Un soare negru al melancoliei nervaliene poate fi zărit şi simţit deseori, chiar şi într-unele din cele mai revărsate poeme ale „cântăreţului revoluţionar” ce s-a dorit să fie îndemnând, prea optimist, „nu-ţi poate pune nimeni cătuşe peste tâmple, / şi chiar de ţi le-ar pune ţi s-ar preface-n laur, / Ai fost adus pe lume să scoţi din mâzgă, aur, / Fii fericit de drama ce stă să ţi se-ntâmple.” N-a fost, ca mulţi alţii, „chiriaş cu ora” în inima cetăţii, dar, veritabil „Don Quijote valah”, şi-a luat adesea dorinţele drept realităţi şi a avut nebunia de sorginte poetică de a crede că vede în aburul străveziu al iluziei chiar „pământul făgăduinţei”: un idealist şi un romantic incurabil din specia „arzătorilor nebuni” ce s-au lăsat mistuiţi până la capăt şi fără rest de flacăra în care s-au aruncat cu capul înainte. Poetul nu poate fi despărţit de om, unul este oglinda celuilalt. Va fi, probabil, imposibil să împărţim exact pe talgerele posterităţii măsura în care şi-a instrumentalizat poezia punând-o în slujba propriei ascensiuni sociale şi politice ori, dimpotrivă, gradul până unde poziţia pe care puternica lui personalitate şi-a cucerit-o a fost nu mai mult decât o „pârghie” pusă în serviciul poeziei propriu-zise şi al adevărurilor purtate în şi printre rândurile ei. De ce-ar fi, pe de altă parte, blamabil că acest poet contradictoriu şi de nestăpânit şi-a vânat ca un „câine de vânătoare” gloria şi posteritatea, câtă vreme în urma acestei vânători rămânem cu asemenea versuri memorabile prin care trece un val de vânt din psalmii arghezieni: „Vânatul are ochii vineţi, vânatul năluceşte-n tufe, / să fie nor ce-i înconjoară fuga şi sclipătul! Pornim, / încep toate aceste boturi să caute şi să răsufle, / vânatul are sânge iute şi înţelege că pornim. // Şi se ascunde, iată-l, Doamne, în faţă, tot mereu în faţă, / prin faldurile-nrourate norocul e cât poate fi, / o clipă învelişul fugii în două laturi se dezgheaţă / şi ochii vineţi se arată din două negre scăfârlii. // Fugim şi căutăm, şi până în clipa cea groasă când se-mparte / vânatul împuşcat, noi nu ştim spre care loc şi timp pornim, / ce parte-o să ni se cuvină, atunci, din toată-această moarte, / de suntem câini de vânătoare, vânat sau vânători. Pornim.” Doar un mare poet, „arghezian” sau, dacă doriţi, „bacovian” îşi poate stinge, în clipele fericite ale inspiraţiei lui entuziasmele şi înălţările „macedonskiene” cu o lacrimă a melancoliei, a deznădejdii şi a rătăcirii într-o vânătoare confuză, fără ţel şi fără sfârşit. Cu siguranţă, Adrian Păunescu este un poet de antologie: cititorul onest şi de gust sigur va da singur ori ajutat peste kilogramul de aur pur din tona de minereu ce rămâne posterităţii ca să-i dea ocol. Unul dintre cei mai fini şi mai subtili degustători ai poetului este un mare prozator: Eugen Barbu. Autorul Princepelui a văzut în poet şi în poezia lui ceea ce mulţi critici s-au făcut că nu văd: „La prima vedere s-ar părea că programarea sau destinul lui Adrian Păunescu ar fi, în primul rând, acela de a comunica, prin poezie, autorul trăind intense experienţe de cunoaştere pe care le atribuie şi altora. Fiind dotat cu o puternică tendinţă moralizatoare, el încearcă să transpună aceste experienţe în plan social, adică să le facă eficiente, e vorba deci mai curând de transmitere decât de comunicare, deoarece poetul nu se confundă nicio clipă cu ceilalţi, păstrându-şi inalterată întreaga personalitate; el statuează, emite aprecieri, dă decrete; e mai curând pontif intolerabil decât tribun comprehensiv (…); poetul revine la statutul decretativ, deşi uneori el ne pare nu un legislator, în adevăratul înţeles al cuvântului, ci un dionisiac. El nu construieşte silogisme, ci se dăruie pe sine într-un elan mistic, crezând că jertfa-i simbolică va servi omenirii. Instinctul său gregar e dublat în mod tragic de o mare însingurare (…) O faţă surprinzătoare la acest poet baladesc este meditaţia pe fondul reveriilor. Un militant întorcându-se în răgazuri asupra problemelor existenţei, iată ceva mai rar, dar nu mai puţin interesant la Păunescu”. Mai departe, Eugen Barbu vorbeşte despre un Păunescu al îndoielii şi al neliniştii care pun riduri, uneori adânci, pe „domeniile în care ar putea pretinde că deţine anumite certitudini” şi, în fine, Adrian Păunescu „flirtează cu dragostea şi moartea, într-un excurs încercat de Eminescu, Bacovia şi Rainer Maria Rilke”. Îl compară pe omul care a cucerit şi ameţit cu magnetismul său o generaţie întreagă cu „un Rastignac sosit de la Bârca, în tenişi şi cu basc pe frunte, abia scăpat din urma oilor pe care le-a dus la câmp”, pentru ca, într-o imagine elocventă prin sugestie şi forţă de caracterizare să-şi întregească memorabilul portret: „Actor el însuşi, Adrian Păunescu ştie să-şi însoţească poezia de grandilocvenţe şi de retorici, cum va fi făcut probabil Victor Hugo. Locul său este pe un munte, într-un deşert sau în pieţele publice, unde auditoriul este zguduit de torentele sale lirice ca de un uragan neobosit. Cuvintele lui sunt fulgere”. Adevăratul Adrian Păunescu va fi, în posteritate, poetul care şi pe un munte sau, mai ales, într-un deşert îşi va „zgudui” auditoriul imaginar şi imaginat cu poemele lui antologice culese din tona de minereu aurifer ce stă întreagă sub ochii celor ce vin şi vor veni.