Convorbire cu Paul Lăzărescu

Domnule Paul Lăzărescu, când l-aţi cunoscut pe Nicolae Carandino şi cum aţi ajuns la „Dreptatea”.

Pe N. Carandino l-am cunoscut la „Dreptatea”. Îl ştiam aşa, din vedere, dinainte, dar l-am cunoscut mai ales în preajma evenimentelor de la 8 noiembrie 1945. Atunci l-am cunoscut direct şi de aproape, pentru că, după reapariţia „Dreptăţii”, în februarie 1946, după Conferinţa de la Moscova, am intrat în redacţia ziarului. Pe Carandino îl ştiam dinainte, pentru că imediat după 23 august, în primele zile, apăruse „Dreptatea”, în sediul ziarului „Curentul”. A apărut propriu-zis în 26 august, cu data de 27. Atunci, ziarele erau antedatate, pentru că erau tipărite şi difuzate noaptea, pentru a apărea la prima oră cu data zilei respective.

A fost un fel de preluare prin „drept revoluţionar”, aşa cum afirmă N. Carandino în memoriile sale, având în vedere faptul că scria la „Curentul familiei”?

Oarecum, da. El scria la „Curentul familiei”, dar nu mai scria articole politice, nu mai scria de mult, din 1937, propriu-zis din 1938, când a început dictatura regală şi când a fost interzisă toată presa de stânga. „Dreptatea” şi Partidul Naţional-Ţărănesc erau considerate de stânga. Carandino lucrase înainte la „Facla”, cu Ion Vinea. Cu Zaharia Stancu era foarte bun prieten.

Când s-au împrietenit, pentru că ştiu că după 1944 s-a rupt legătura.

Erau prieteni dinainte. A stat în lagăr la Tg. Jiu cu Zaharia Stancu şi poate de-asta şi prietenia lor. Imediat după 23 august, Carandino cu Stancu voiau chiar să înregistreze împreună apariţia unui ziar.

Care a fost motivul pentru care nu a apărut acest ziar, „Ofensiva” cred?

Motivul refuzului a fost simplu. Comisia Aliată de Control (Sovietică) nu a aprobat.

Am găsit şi varianta precum că Iuliu Maniu era împotriva lui Zaharia Stancu.

Nu. Maniu nu avea nimic împotrivă. La vremea aceea, Stancu încă nu alesese tabăra. Scrisese chiar şi câteva articole pro-P.N.Ţ.

Cum era Nicolae Carandino omul?

Carandino era de origine greacă, mama lui era româncă, iar tatăl era grec de la Brăila. Era un tip care se înflăcăra imediat când discuta politică şi era foarte locvace, drept pentru care, odată, un bătrân gazetar evreu i-a spus la o cafenea unde se întâlneau şi discutau - astăzi nu se mai face, astăzi se discută pe Internet - i-a spus „Grecule, te-ai asimilat!”. Era un om foarte deschis, simpatic, chiar fermecător când vorbea, deşi era urât ca trăsături. Era mic, cu părul roşu, dar când vorbea te cucerea imediat. Era foarte apropiat şi foarte sentimental, dar voia să pară cinic. Mi-aduc aminte că, după ce a ieşit din închisoare, se întâlnea cu diferiţi scriitori, persoane cunoscute de dinainte, care fuseseră ucenici ai lui, dar nu avea ranchiune personale. Rămăsese singur şi se întâlnea des cu cei cunoscuţi, lua masa la Casa Scriitorilor şi povestea despre Maniu. Ştiţi că a stat la Sighet în celulă cu Maniu. De câte ori vorbea despre asta, deşi se stăpânea, îi curgeau lacrimi din ochi.

Nu s-a lăudat niciodată cu ceea ce făcuse pentru Maniu?

Nu, nici nu poate fi vorba. A trebuit, în temniţă, la Sighet, să înveţe rugăciuni printre uşi, de la preoţii catolici de la Sighet, care măturau culoarele. Era de fapt un sentimental. Era un om extraordinar.

Mi s-a părut, când i-am citit memoriile, că era împăcat cu situaţia şi nu voia răzbunare. Nu se întâmplă foarte des.

Da, nu se prea întâmplă la noi, la români în general; nu era răzbunător şi nu avea ranchiune personale, era doar mâhnit de tot ce se întâmplase.

Cum era ziaristul N. Carandino?

La vremea aceea, reprezenta Ziaristul. Întotdeauna informat, era deosebit de cultivat, acest lucru era fundamental la Carandino. Stătuse câţiva ani la Paris, citise mult şi era un om care citea mereu. Cunoştea multe, era un om cu substanţă.

Este adevărat că rescria articolele care nu-i plăceau?

În primul rând că el nu scria, el dicta. Nu l-am văzut cât eram la „Dreptatea” să scrie. Intra în biroul lui şi-şi chema dactilografa şi începea să dicteze. Era un foarte bun orator şi asta conta foarte mult. Ar fi fost o figură reprezentativă în Parlament, dar nu a ajuns. Apoi, după ce a ieşit din închisoare, a fost invitat să vorbească pe la anumite expoziţii de artă, era multă lume care-1 aprecia şi-l invita să vorbească. Când era invitat Carandino, ştiu că se aduna multă lume pentru a-l asculta.

Care a fost orientarea politică a omului/ziaristului N. Carandino, înainte de 23 august? Era angajat politic?

Nu era, dar sigur avea şi el părerile sale, opiniile sale, dar era obiectiv. Dar a fost întotdeauna un admirator al lui Maniu, iar acesta, la 23 august, 1-a solicitat pe Carandino să scoată „Dreptatea”. Înseamnă că se cunoşteau.

Cum de a devenit N. Carandino, după 23 august, ziarist de partid, şi - aşa cum singur recunoaşte în memoriile sale - din democrat convins un manist convins?

Un ziarist adevărat nu are ce căuta la un ziar de partid, decât în cazuri excepţionale, cum a fost şi cazul lui Carandino. A ajuns la un ziar de partid din momentul în care, la rugămintea lui Maniu, a venit la conducerea „Dreptăţii”.

Atitudinea şi activitatea sa democratică din perioada 1938-1944 i-au asigurat un prestigiu între ziarişti.

Într-adevăr, el era un democrat, era foarte de stânga. Aici a fost o surpriză în rândul celor de stânga, comuniştii se aşteptau să se alăture lor, mai ales că fusese închis la Tg. Jiu, în lagăr.

De ce a fost închis la Tg. Jiu?

Pentru că vorbea împotriva nemţilor, aşa au fost închişi mai mulţi.

Se poate vorbi de o legătură în lagăr între comunişti, naţional-ţărănişti, social-democraţi, atunci în lagăr?

Comuniştii declaraţi comunişti erau separaţi, şi în închisoare au fost separaţi. Dar restul erau de stânga. Povestea N. Carandino că la Tg. Jiu era un lagăr mai liber, nu ca închisorile comuniste. Se putea circula, te puteai întâlni şi vorbi. N. Carandino, care era totdeauna foarte bine informat, ştia multe şi mulţi din lagăr veneau să-i ceară sfaturi şi informaţii. Se plictisea la un moment dat de insistenţele lor şi a pus un afiş pe uşa celulei sale în care anunţa că audienţele se ţineau între anumite ore. Avea şi simţul umorului.

N. Carandino era prima opţiune la direcţia ziarului?

Da. Sigur, au fost alţii numiţi directori, dar, efectiv, Carandino singur a condus „Dreptatea”. Ion Livianu, om de partid, era în vârstă şi un apropiat al lui Maniu.

Cine era Nestor Badea, care fusese numit director politic la „Dreptatea”, în decembrie 1944?

Nestor Badea a fost numai cu numele, nu a scris. Era un fel de nepot al lui Ion Mihalache. A avut chiar şi un comportament destul de nefericit. Cred că a avut legături cu Anton Alexandrescu. Nu reţin exact ce a făcut, era foarte şters, perioada aceea a fost şi scurtă, şi plină de alte lucruri mai importante.

Cine mai scria la „Dreptatea” în perioada 1944-1947? Cine era Oscar Lemnaru?

Oscar Lemnaru a fost puţin la „Dreptatea”, a fost mai mult la „Curierul”, apoi a simţit cum bate vântul, era mai mult un calamburist. Un alt evreu care a scris mai mult la „Dreptatea” a fost Sergiu Dan, era un om foarte subţire şi scriitor cunoscut. Cronica externă o semna comandorul Gheorghe Mocanu. Partea economică era făcută de Lazăr Iliescu, scriitor şi traducător. Aveam, mai ales pentru ştiri externe, un redactor special care asculta radio, Aurel Vasilescu, era un profesionist şi ştia multe limbi străine, nu era membru de partid.

Ce alte ziare ale P.N. Ţ. au apărut şi care a fost soarta lor?

La „Curierul” au fost câţiva ziarişti de mare valoare. În primul rând, era doctorul Grigore Graur, care a avut un comportament extraordinar până la sfârşit. A fost singurul care a depus mărturie corect în apărarea lui Maniu. Mai erau Emil Serghie şi Emil Socor, care era foarte de stânga. Mai scria Sidonia Drăguşanu, profesorul Ion Lolu.

De ce aveau naţional-ţărăniştii nevoie de „Curierul”?

Pentru că erau ziarişti care nu voiau să scrie la un ziar de partid, dar voiau să sprijine. Aşa că puţini din cei de la „Curierul”, care aveau şi vederi puţin mai de stânga, au trecut la „Dreptatea”. Între aceştia a fost Emil Serghie, pe care l-am cunoscut foarte bine, era prim-redactor la „Dreptatea”.

De ce a fost interzis „Curierul”?

Nu ştiu o motivaţie exactă. În primul rând pentru că era asimilat cu fostul „Curentul”. În al doilea rând, fiindcă tot localul, clădirea „Curentul”, a fost evacuat şi ocupat de sovietici. Acolo apăreau „Scânteia” şi „Grai Nou”, ziarul armatei sovietice.

S-a găsit repede o altă tipografie?

Când am intrat la „Dreptatea”, aceasta apărea în altă parte. Era o tipografie mică, a unui proprietar, nu un nume cunoscut. Pe la Piaţa Valter Mărăcineanu, pe lângă Cişmigiu, acolo era tipografia. Iar redacţia a fost în Clemenceau nr. 9, unde erau două clădiri care erau proprietate a PNŢ. Una mare, unde era sediul partidului şi se ieşea într-o curte interioară, unde era o altă clădire cu parter şi două etaje, unde era „Dreptatea”. Jos era administraţia şi sus redacţia.

Care a fost rolul presei în confruntarea politică acerbă din perioada 1944-1947?

Rolul presei era cel despre care spunea Harriman, la întâlnirea pe care a avut-o cu N. Carandino în 1946, despre care de fapt vorbeşte şi acesta în memoriile lui. Harriman ar fi spus că lucrul cel mai important este presa şi, dacă presa îşi va face datoria, aliaţii vor interveni.

Se poate vorbi de angajarea presei, a ziarelor şi a ziariştilor, în această confruntare? Când au început atacurile în presă?

Atacurile au început imediat. Au fost permanente şi de toate felurile, de la atacuri mizere în presă, la manifestaţiile unde se striga „moarte lui Maniu”, la care oamenii veneau încolonaţi de frica trupelor sovietice.

Dumneavoastră ascultaţi radio? Se poate vorbi de o influenţă a Radio-ului asupra opiniei publice imediat după război?

Nu aveam timp să ascult Radio. Cred că se poate vorbi de o influenţă, deşi eu, fiind ocupat atât în presă, nu apucam să ascult radio. Poate mai mult în timpul războiului, se asculta foarte mult Radio Londra.

Care dintre ziarele din acea perioadă, mă refer la cele de informare, au încercat să se menţină pe poziţii independente şi care a reuşit.

Ca presă de opoziţie nu erau decât cele două ziare, „Dreptatea” şi „Viitorul”, dar şi „Jurnalul de Dimineaţă” era de opoziţie totuşi. În orice caz a fost independent, până la suprimarea lui de către comunişti.

Care dintre ziariştii profesionişti a reuşit să se menţină pe poziţii independente?

Tudor Teodorescu-Branişte a fost independent, drept dovadă şi soarta pe care a avut-o. Nu l-am cunoscut atât de bine, dar era un ziarist foarte bun.

Cum era percepută „Dreptatea”?

Era moarte să prinzi un număr. Se făcea coadă imediat cum apărea, nefiind ziar de dimineaţă apărea la prânz.

Cum era o zi obişnuită în redacţia „Dreptăţii”, în 1946?

În primul rând, era un amestec de gazetărie şi de luptă de partid, fiind într-un local apropiat de sediul partidului. Toţi oamenii din redacţie erau implicaţi şi în viaţa partidului. N. Carandino, care era director, avea o relaţie directă cu Maniu, nu prin intermediari, şi era şi membru în delegaţia permanentă a P.N.Ţ., ceea ce a contat foarte mult.

A avut impuneri sau condiţii puse de către conducerea partidului?

Nu. Niciodată, şi acelaşi lucru 1-a făcut şi Corneliu Coposu după 1989, când m-a numit director la „Dreptatea”. Mi-aduc aminte că unii trimiteau articole direct la Coposu, dar acesta le trimitea la mine cu rezoluţia „Faci cum crezi”.

După interzicerea „Dreptăţii”, în februarie 1945, a apărut „Dreptatea Nouă” a P.N.Ţ. Anton Alexandrescu? Ce efect a avut?

Apăreau tot felul de fiţuici, în loc de „Dreptatea” „Strâmbătatea”. „Dreptatea Nouă” a fost ziarul lui Anton Alexandrescu, dar nu avea nici un efect. Nu aveau nici ziarişti.

Care a fost activitatea ziariştilor de la cele două ziare ale opoziţiei, „Dreptatea” şi „Viitorul” după interzicerea din februarie 1945?

Eu, la prima serie, nu eram în redacţie, eram student, dar mă duceam pe lângă ziarişti, nu am fost angajat decât după 6 februarie 1946. Unii s-au dus pe la alte gazete, dar atunci nu se lucra cu foarte mulţi ziarişti. În toată redacţia „Dreptăţii” nu ştiu dacă erau 10-12 oameni, nu vorbesc de administraţie.

Când au intrat Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu în redacţia „Dreptăţii”?

Dar ei nu erau în redacţie, erau colaboratori. În comitetul de redacţie au intrat târziu, înainte de alegeri.

Cine i-a recomandat?

Mihai Popovici, care era vicepreşedinte al partidului. Era ardelean, om foarte deştept, foarte citit, dar mare sforar, un maestru al combinaţiilor.

(continuarea în numărul următor)