„Brâncovene Constantin, boier vechi și domn creștin…”

În drumul către obârșiile firii noastre creștinești, există popasuri care se cer cu osebire a fi făcute. Atunci când pașii ne vor duce către satul Romanii de Jos, în vecinătatea sălbatică, dar totodată senină a munților Căpățânii, locul unde domnitorul martir Constantin Brâncoveanu a ales să dureze cea mai mândră dintre ctitoriile sale, Mănăstirea Hurezi, zăbava ne va fi răsplătită cu taine duhovnicești de mare preț. „Într-al doilea an al domniei noastre pus-am temelie și am început a zidi mănăstire”, scria marele domnitor, iar deasupra ușii de intrare în biserica mare a mănăstirii stă gravată, întru amintire, ardoarea care l-a măcinat pentru clădirea ei: „Nu voi intra în sălașul casei mele, nu voi sui pe așternutul patului de odihnă, nu voi da somn ochilor mei și pleoapelor mele dormitoare, și repaus tâmplelor mele, până nu voi afla loc Domnului și sălaș Dumnezeului lui Iacob”.

Visul unei ctitorii de o asemenea strălucire l-a preocupat pe Constantin Brâncoveanu încă din 1685, cu câțiva ani înainte de a ajunge pe tronul Țării Românești, ne împărtășește Constantin Mateescu în Memoria Râmnicului, capitolul închinat Moștenirii Brâncoveanului: „Moșia pe întinsul căreia și-a construit voevodul mănăstirea fusese cumpărată de pe vremea când acesta era mare spătar [...] de la o Stanca, văduva lui Dima, căpetenia breslei blănarilor, sau Chiurcibașa, și de la fiul ei Matei. Probabil că viitorul domn își făurise încă de atunci proiectul întemeierii unei ctitorii în această singurătate sălbatică a munților, ctitorie care să rămână peste veacuri semn al măreției și nobleței personalității sale extraordinare”.

Lucrarea a fost inițial condusă de vărul primar al voievodului, Pârvu Cantacuzino, însă, nu după mult timp, acesta cade bolnav și moare, de supravegherea construcției urmând să se ocupe un alt ispravnic, marele armaș Cernica Știrbei. Acesta, ajutat de Manole „vătaful zidarilor”, Vucașin Caragea pietrarul și Istrate lemnarul, va încheia lucrările în anul 1692, târnosirea bisericii având loc în 1693, de față fiind însuși domnitorul. Un an mai târziu, meșterii Constantin Ioan, Andrei, Stan, Neagoe și Ichim vor isprăvi și zugrăveala, imortalizând în pronaosul bisericii chipurile familiilor Brâncoveanu și Cantacuzino.

Ansamblul monastic de la Hurezi, cel mai mare din țară, cuprinde Biserica Mare, cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena, Biserica Bolniței, ctitorită de Maria Doamna, soția domnitorului, la 1696, și zugrăvită de Preda Nicolae și Ianache, Schitul „Sfinții Apostoli”, ridicat în anul 1698 de Ioan Arhimandritul, starețul mănăstirii și Schitul Sfântul Ștefan, ctitorit de fiul cel mare al domnitorului, Ștefan, la 1703.

De o mare însemnătate este biblioteca mănăstirii și zestrea sa de carte veche. Ea este semnalată, precizează Constantin Mateescu, de Alexandru Odobescu, în 1861, „când acesta consemnează existența colecției autorilor bizantini tipărită sub Ludovic al XIV-lea de Ducange, operele părinților bisericii creștine în ediții greco-latine, marele dicționar elen al lui Varie Favorius, ediția I (din 1522) și o ediție ulterioară tipărită la Veneția în 1712 și dedicată domnitorului. Biblioteca, pe lângă alte rarități bibliofilice, avea și manuscrise de valoare. Ea singură, dacă s-ar fi păstrat întreagă, ar fi fost suficientă pentru a pune în lumină preocupările de carte ale domnitorului și orizontul larg pe care l-a avut și a trudit tot timpul vieții să-l împământenească în țara pe care și-a iubit-o și a gospodărit-o cu înțelepciune”.

Constantin Brâncoveanu a făcut mai mult decât să ofere plaiurilor Vâlcii un splendid giuvaer de arhitectură și un lăcaș neprețuit de închinăciune. Martiriul Brâncovenilor ne oferă înțelesul adânc al credinței și ne dezvăluie calea supremă către imitatio dei, calea fără de ocolișuri, pe care numai cei hărăziți o pot urma, sacrificiul. Modelul său, în viață și în moarte, ar trebui să ardă cugetul contemporanilor întru luare-aminte, căci această țară s-a clădit pe sângele și pe oasele sfinte ale unor astfel de martiri, iar Brâncoveanului i se mai ucide un fiu de fiecare dată când nepăsarea sau uitarea a ceea ce însemnăm, cu adevărat, ca neam, cotropește încă un suflet.