Între paradigma „evidențialistă” și renașterea unei teologii naturale

O temă atât de vastă cum este cea a existenței divinității, a transcendenței, a religiozității sau a diferitelor forme de comportament religios, uneori camuflate, fără voie, în cele mai banale îndeletniciri cotidiene, alteori ocultate cu bună știință într-un avânt nihilist juvenil este foarte greu de circumscris, iar curajul abordării unui asemenea mănunchi de probleme, în zilele noastre, devine un fapt la fel de rar ca acela al întemeierii unui sistem filosofic. Contribuția acestui articol nu poate fi decât locală, o încercare de a pune în lumină două dintre pozițiile cele mai cunoscute, care abordează contradictoriu, în contemporaneitate, problematica divinității și a necesității credinței (sau, dimpotrivă, a lipsei de relevanță a acesteia) pentru progresul spiritual al umanității.

Este binecunoscut avântul pe care îl au, în secolul XXI, ideile „noului ateism”, curent de gândire care se întemeiază, filosofic, pe doctrina empiristă a lui David Hume și se revendică, în mod absolut, de la afirmația acestuia, „un om înțelept își adecvează credința doar la ceea ce poate fi demonstrat” (a wise man proportions his belief to the evidence). Potrivit „evidențialiștilor”, credința în existența lui Dumnezeu sau a unei alte realități divine, mai ales în contextul dezvoltării fără precedent a științelor, este complet nejustificată, iar „pretențiile extraordinare” ale religiei, spun ei, „necesită argumente extraordinare” (extraordinary claims require extraordinary evidence).

Christopher Hitchens, unul dintre cei mai însemnați reprezentanți și apărători ai acestei mișcări ateiste, conchide, referindu-se la religie, „că tot ceea ce se afirmă fără a recurge la probe poate fi, la fel de ușor, îndepărtat fără probe”. Un alt mare reprezentant al „noului ateism”, Richard Dawkins, folosește în cartea sa, The God Delusion, vestita analogie a „ceainicului cosmic” (inventată de Bertrand Russell), ca argument împotriva „căii de mijloc” propusă de agnostici (a crede sau nu în existența lui Dumnezeu reprezintă, după aceștia, poziții demne, în mod egal, de luat în seamă); astfel, dacă agnosticismul va cere ca ambelor abordări să li se atribuie importanță egală, va trebui să i se acorde aceeași importanță        și „ceainicului lui Russell”, aflat, prezumtiv, pe orbita Soarelui, prea mic pentru a fi detectat de telescop, prin urmare a cărui existență (imposibil de negat din punct de vedere științific) este la fel de plauzibilă ca existența unei ființe supreme.

La polul opus, abordând, la nivelul secolului XXI, o variantă a teologiei naturale a lui William Paley și înscriindu-se, de asemenea, pe linia marii tradiții a filosofiei creștine, influențat, cu precădere, de Toma D’Aquino, Richard Swinburne va aduce temeiuri filosofice pentru demonstrarea existenței lui Dumnezeu. Teologia naturală se deosebește de teologia întemeiată pe revelație, ea vizând tocmai încercarea noastră de a demonstra existența divinității prin exercițiul rațiunii. Potrivit lui Swinburne, creștinismul este rațional și coerent într-un sens riguros filosofic, iar Dumnezeu reprezintă o ființă necesară, nu atât din punct de vedere logic, cât mai degrabă din punct de vedere metafizic. Swinburne susține că liberul arbitru ne conferă posibilitatea de a alege între bine și rău, iar faptul de a nu alege răul reprezintă un gest de o mare valoare morală: „Lumea noastră”, spune acesta în cartea sa din 1996, Is There a God?, „este una în care ființele umane au o responsabilitate profundă față de semeni. [...] Legile naturale ce determină că anumite evenimente vor provoca efecte benefice, iar altele efecte nedorite, ne dau posibilitatea să descoperim care sunt consecințele lor și să învățăm folosirea lor în favoarea noastră. Legile naturale sunt precum regulile instituite de părinți, școli sau guverne, enunțând că unele acțiuni vor fi pedepsite, iar altele, răsplătite. Odată ce descoperim regulile, dobândim control asupra acțiunilor noastre, putând alege dacă suntem răsplătiți sau pedepsiți”.

Folosind metoda apologetică, bazată pe logica inductivă, Swinburne încearcă să reafirme vechile teze ale filosofiei creștine, ținând cont de rigorile științei contemporane.

Fie că negăm existența unei realități divine, abordare ce nu este incongruentă cu poziționarea lumii contemporane, din care sacralitatea se retrage, treptat, formând insule din ce în ce mai izolate, sau încercăm să demonstrăm, chiar cu metodele științelor, existența divinității, ambele poziții constituie reflexe diferite ale instinctului religios, ce pare așezat dintru începuturi în fibra noastră genetică sau, cel puțin, brodat, treptat, pe aceasta, de-a lungul a generații, instinct reprimat cu obstinație, metodic, în cazul primilor, sau lăsat să rodească, în armonie cu ei înșiși și cu întreaga creație, în cazul celorlalți.