Zeiţa-pasăre dătătoare de viaţă

Spre deosebire de pasărea de pradă gaia, care îşi face apariţia mai ales în contexte funerare, barza este simbolul fertilităţii şi abundenţei, o pasăre-oracol care prevesteşte, printre altele, timpul: „Dacă berzele pleacă din vreme, se zice că iarna va fi grea, dacă pleacă târziu, iarna va fi scurtă şi călduroasă”; belşugul: „Dacă un om vede mai multe berze primăvara, va face multe care de porumb”; norocul: „Se crede că va fi mare noroc în casa pe care barza îşi face cuib”; ursita: „oamenii care văd o singură barză, zic că rămân singuri, mai cu seamă fetele şi băieţii rămân necăsătoriţi”; moartea: „Cine vede întâia oară primăvara o singură barză, zice că e semn de moarte”; incendiul: „Dacă se aprinde undeva o casă, vesteşte oamenii prin tocănitul cu ciocul lor” şi altele.

Barza vorbeşte oamenilor tocănind. Cântecul (bătutul) toacei este o practică magică de invocare a zeiţei-pasăre prin lovirea ritmică cu unul sau două ciocane din lemn a unei scânduri, de obicei din paltin. Numele acestui instrument preistoric de comunicare cu divinitatea adorată exprimă în limba română sunetul produs în timpul bătăii, toaca, identic cu glasul păsării de baltă, barza. Prin bătaia în lemn cu degetul, românul invocă şi astăzi, cu acelaşi glas, tocănitul, divinitatea fitomorfă pentru alungarea sau prevenirea unui rău de care aude sau îl vede. Cu acelaşi glas divin, Biserica Creştină de rit oriental cheamă credincioşii la rugăciune, anunţă începutul zilei rituale şi principalele momente liturgice.

În opoziţie cu ghearele păsării aducătoare de moarte (ghearele morţii), ciocul păsării de baltă este simbolul fertilităţii şi regenerării, un arhetip falic care uimeşte prin frecvenţa sa în cultura populară românească. Astfel, masca de Turcă, femininul de la taur, cu care colindă împreună cu anturajul ei divin la Crăciun ceata de feciori, poartă un cioc de pasăre de baltă cu care vorbeşte în legea ei, tocăind. Purtătorul măştii, turcaşul, are, precum zeiţa pe care o substituie, libertăţi depline: nu se supune vătafului, sperie prin gesturi imprevizibile femeile şi copiii, muşcă pe cei din jur cu ciocul, execută solitar Jocul cel mare în centrul satului, în cel mai solemn moment al colindatului. El nu face altceva decât să-şi joace rolul de zeu. I se interzicea, în schimb, să vorbească omeneşte în timp ce purta masca divină, şi să însoţească ceata de feciori când mergea la biserică şi la casa preotului. Cultul zeiţei-pasăre aducătoare de viaţă se regăseşte şi în tradiţia mamelor care îi învaţă pe copii că organele lor genitale se numesc „cioc” şi „păsărică”.

Zeiţa-pasăre aducătoare de moarte

Dintre păsările răpitoare care apar în obiceiurile de înmormântare, gaia exprimă prin comportamentul şi înfăţişarea sa cel mai bine statutul neolitic de zeiţă a morţii. Expresiile populare: „A da de gaia”, sinonimă cu „A da de dracu”, sau „Vezi că te ia gaia”, sperietoare pentru copiii neascultători, sunt cunoscute astăzi în toate zonele etnografice româneşti.

Jocurile şi folclorul copiilor sunt un imens depozit de relicve preistorice. Pe la începutul secolului trecut, copiii aveau un joc mult îndrăgit de ei numit: De-a mama gaia, De-a baba gaia, Gaia şi cloşca, De-a puia gaia. Semnificaţia funerară a jocului este uşor de desluşit din prezentarea sumară a acestuia: doi copii mai voinici îşi împart rolurile, unul de gaie şi altul de cloşcă; cei doi conducători îşi alcătuiesc câte o ceată din ceilalţi copii, care se aşează în şir şi se ţin cu mâinile de brâul celui din faţă; gaia se aşează pe pământ şi sapă cu un băţ o groapă; cloşca, apropiindu-se cu puii şirag, o întreba ce face; gaia răspunde că sapă o groapă pentru puii ei. Din acest moment începe războiul: gaia încearcă să ia puii cloştii şi invers. Lupta, dusă cu înverşunare, este însoţită de frica nemăsurată a copiilor că vor ajunge în ghearele găii, ale morţii. Când gaia şi cloşca rămân fără pui, cei doi copii se iau la trântă, urmând ca învingătorul să se facă cloşcă în jocul următor (Sim. Fl. Marian, Ornitologia … p. 168-169).

Nicăieri nu apare însă atât de bine exprimată funcţia de zeiţă a morţii ca în cântecele funerare. Deducem din textele funerare de Zori că zeiţa-pasăre a morţii (gaia, corboaica ş.a.) scoate sufletul din corpul muribundului: „Strigă Moartea la fereastră: / - Ia-mi ieşi, Ană, pân-afară! / - Aş ieşi, nu pot ieşi / Că nu mă pot despărţi / De drag soţiorul meu / … / Ş-a strigat ş-a treia oară: / - Ia-mi ieşi, Ană, păn-afară! / Pragul uşii l-a păşit, / La inimă s-a slăbit. / Cocoş gaia a cântat, / Sufletul i l-a luat” (Mariana Kahane, Lucilia Georgescu, Cântecul Zorilor şi Bradului. Tipologie muzicală, Bucureşti, Editura Muzicală, 1988, p. 642). Legat de numele de Cocoş Gaia din acest cântec funerar, unul dintre subiecţi a ţinut să explice culegătorilor: „O fi aia care ia sufletul la morţi”.

În multe cântece funerare din Oltenia de Nord, când defunctul este rugat să mulţumească celor care au venit să-l viziteze, acesta relatează că nu mai poate vorbi după sosirea morţii cu chip de pasăre, corboaica: „- Le-o mulţumi Domnul / Că eu nu li-s omul / Mie mi-o venit, / Ieri, de-alalteieri / O neagră corboaică; / În fereastră s-a pus, / În aripi a pleznit, / Pe mine m-a lovit, / Ochii mi-au pânjenit, / Buză mi-a lipit / De n-am mai vorbit” (Mariana Kahane, Lucilia Georgescu, Lucr. cit., p. 590).

Din motive lesne de înţeles, zeiţa-pasăre sălbatică a fost înlocuită cu o pasăre domesticită, găina. Numele zeiţei neolitice în ipostază de pasăre domestică apare obişnuit prin Muntenia în formula de îndepărtare şi împrăştiere a găinilor: „Uşi… Gaie!” Găina, substitut ritual contemporan al zeiţei-pasăre neolitice, inclusiv oul acesteia, gătit cu măiestrie prin vopsire şi încondeiere pentru a fi sacrificat prin spargere rituală la sărbătorile pascale, este nelipsit din ciclul obiceiurilor familiale (naşterea, căsătoria şi înmormântarea) şi din ciclul obiceiurilor calendaristice. Din numeroasele exemple care se pot da, desprindem unul din ceremonialul nupţial referitor la înlocuirea mărului, simbol al fetei nenuntite, cu găina, simbol al nevestei căsătorite. După actul nupţial din noaptea nunţii, tânăra nevastă poartă în pântece casa copilului (placenta, uterul fecundat) care adăposteşte fătul, aşa cum pasărea poartă în pântece oul care adăposteşte puiul. Pentru găină urmează clocitul de trei săptămâni, pentru tânăra nevastă starea de graviditate de nouă luni. Dacă amintim că prin unele sate din Caraş-Severin petrecerea de la socrii mici, cu care se încheia de fapt nunta, se numea „clocitul ouălor”, am putea spune că cei doi termeni materni de comparaţie se deosebeau numai prin nume: pe una o cheamă găină şi pe alta nevastă.

Zeiţa-pasăre prezentă în peisajul spiritual românesc continuă să-şi îndeplinească funcţiile Atotdăruitoarei de viaţă şi de moarte, zeiţa-pasăre definită de Marija Gimbutas pentru vechea civilizaţie europeană. Uneltele ei specifice erau ciocul, cu care barza aducea copiilor frăţiori pe coşul casei, ghearele, cu care prelua trupul omului, şi aripile, cu care transporta sufletul în lumea cealaltă. Cu timpul, la aceste unelte ale zeiţei cu chip de pasăre s-au adăugat altele mai noi, specifice zeiţei morţii cu chip de om, cum ar fi: secera şi coasa.