SBORUL CEL  MARE

Ascultaţi… ascultaţi, vestea slăvită
Aşa cum retrăeşte în noi la împlinirea anilor:
S,a reîntors pe tronul strămoşesc, acela care
Era sortit să poarte pe frunte,
Coroana de oţel a întâiului rege,
Coroana împodobită cu jertfa neamului întreg
Coroana sfinţită de spinii durerilor.
Ascultaţi, ascultaţi, vestea cea mare.

Bucură-te, neam, de reîntoarcerea pe care-ai cerut-o,
Bucură-te, pământ – înalţă-ţi munţii
Desmiardă-ţi codrii şi înfloreşte-ţi lanurile.
Bucură-te până,n înseninarea soarelui
Bucură-te până,n adâncurile unde dorm vitejii
Şi prin glas de clopot reaminteşte,
Că la chemarea celor morţi şi la chemarea celor vii
La chemarea trecutului şi a vremilor viitoare
Păstor viteaz păzeşte iar hotarele,
Întors, să poarte grije întoarcerii belşugului.

E ceas de slavă, e ceas de închinare
Un drum nou s,a deschis despicând albastrul înalt
Suspinul ţării a fost auzit şi i-a răspuns faptă,

Sborul aducându-ne nădejdea aşteptată.
Ascultaţi, neuitată se deschide cronica
În frumuseţe de basm să retrăiască sfinţenie de rugăciune.
E ceas de slavă, e ceas de închinare.

Tu ai venit pentru greutatea vremurilor
Aşa cum în furtună cârmaciul ia singur asupra lui
Grija de a străbate valurile năpraznice,
Unind pe toţi în aceiaşi poruncă puternică.
Te iubeşte soldatul bătrân şi plugarul cel tânăr
Te iubeşte copilul, şi cărturarul…
Pentrucă fiecare vede în tine, şi numai prin tine crede
Putinţa unui trai drept şi cinstit al tuturor,
Şi ţi se închină în numele cinstei şi al hărniciei.

Crede în tine – oricine crede că hotarele trebuiesc păzite,
Ţi se supune ţie cel ce vrea libertatea tuturor.
Trăeşte-ne, pentru întreg acest popor.

Cei care sunt bătrâni au cunoscut înainte,
Doi Regi – care dovediră prin truda lor,
Că bine - cuvântată va fi rodnica ta domnie.

Trăeşte-ne, Măria Ta, pentru hotarele acestei ţări,
Pentru slava celor ce au fost, şi au luptat în această credinţă.

Trăeşte-ne, pentru viitorul acestui gând,

Care trebu­­­­­­­­e să crească puternic, sub dreptă ocârmuire,
Trăeşte-ne pentru învingerea nedreptăţii,

Trăeşte-ne pentru înlăturarea asuprirei
Fii paza noastră în mărirea vremilor.

ADRIAN MANIU

„Pe la 1904, o mare domnie de prestigiu se apropia de sfârşit.” Cu aceste cuvinte deschidea, în 1932, N. Iorga una dintre cele mai frumoase cărţi de memorialistică scrise în limba română, intitulată Supt trei regi.
N. Iorga trăise şi descrisese personalitatea celor doi regi, Carol I şi Ferdinand I, în pagini înălţătoare. N. Iorga a fost unul dintre cei care au crezut în ideea monarhică şi a dorit ca Dinastia României să se bucure de continuitate. Deşi puţine au fost prilejurile în care l-a cunoscut pe primul rege, savantul l-a apreciat nu numai ca Monarh, ci şi ca Om. N. Iorga a admirat atât intransigenţa morală a regelui, cât şi comportamentul său – e drept, rigid, dar exemplar. De cel de-al doilea rege a fost mai apropiat, fără să aibă, aşa cum notează în jurnalul său, la aflarea morţii acestuia, „onoarea de a-l servi vreodată”.
Această onoare avea să i-o facă regale Carol II, cel dintâi rege care se născuse pe pământul României, fusese botezat în credinţa ortodoxă, crescuse aici şi parcursese treptele formaţiunii în ţara al cărei monarh avea să fie. Dar toate aceste premize de bun augur aveau să fie înecate de avânturi erotice nestăvilite, care l-au făcut să încalce toate codurile morale şi regale şi să atragă atenţia celor din jur prin aventuri care nici cel puţin nu mai erau ascunse opiniei publice.
Şi totuşi, N. Iorga a crezut în principele şi regele Carol. Tocmai el, omul rigorii morale fără fisură. Pe el a avut onoarea să-l slujească mai întâi ca preşedinte al Consiliului de Miniştri şi apoi – pentru un timp mai îndelungat, până la sfârşitul domniei lui Carol II – în calitate de Consilier Regal, aceasta fiind, ce-i drept, o funcţie onorifică şi decorativă vizând mai degrabă să acopere actele regale decât să le dezbată. N. Iorga a fost unul din cei doi oamenii politici români – celălalt a fost Alexandru Vaida-Voevod – care l-au văzut pe Carol la plecarea acestuia în lugubra seară de 6 septembrie 1940. Istoricul Andrei Pippidi a avut bunăvoinţa să-mi citească admirabila şi memorabila pagină din jurnalul încă inedit al lui N. Iorga în care este relatată această întâlnire. Cu talentul său unic, cu concizia sa esenţială, N. Iorga a conturat imaginea omului prăbuşit, care mai mult tăcea decât vorbea.
Câteva ore mai târziu, cel ce fusese regele Carol II pleca într-o călătorie din care nu avea să se mai întoarcă. Până în 1948 n-a ostenit să caute a reînnoda firele rupte ale domniei, pe care doar o „trecuse” fiului său şi să creadă că va reveni în ţară. Speranţa de a uzurpa tronul fiului său Mihai I şi-o punea într-un ipotetic sprijin al Uniunii Sovietice, pentru că democraţiile occidentale au fost cât se poate de tranşante şi categorice în a-l izola, în a nu-i acorda niciun sprijin şi a nu întreţine nicio relaţie, fie ea oficială sau personală, cu el.
În schimb, Elena Lupescu a obţinut în exil suprema victorie a vieţii ei: căsătoria cu Carol, în 1947. O dublă biruinţă, mai ales dacă ţinem seama de faptul că, atunci când s-a pecetluit căsătoria, ea avea frumoasa vârstă de 52 de ani. În orice caz, după numai şase ani de la căsătorie, a devenit pentru aproape un sfert de veac văduva lui Carol II, obţinând partea legală din averea deloc neglijabilă pe care soţul ei o transferase în băncile din Europa şi America. Astfel, Elena Lupescu a cules roadele nenumăratelor crize de nervi şi ale permanentei „stări de boală” care-l îngrijoraseră atât de mult pe Carol.
Carol II era primul Rege român care lua drumul pribegiei. Carol I şi Ferdinand I muriseră pe tron – cel dintâi la 75 de ani, după 48 de ani de domnie, cel de-al doilea la 62 de ani, după 13 ani de domnie. Soţiile lor, Elisabeta şi Maria, i-au urmat în veşnicie, la un an prima şi la 11 ani cea de-a doua, înconjurate, ca şi soţii lor, de respectul întregului popor.
Căsniciile lui Carol I şi Ferdinand I nu fuseseră lipsite de asperităţi, de momente critice: tânărul moştenitor Ferdinand s-a plecat în faţa hotărârii inflexibilului său unchi, a renunţat la dragostea tinereţii, a acceptat exilul Elenei Văcărescu şi căsătoria cu foarte tânăra Maria de Edinburgh.
Şi caracterul, şi viaţa de zi cu zi a Reginei Maria, pe care le înţelegem mult mai bine acum, când ne sunt accesibile memoriile sale, au fost deseori în disonanţă cu căsnicia sa. Dar, în ambele cazuri, lucrurile reveniseră mereu în matca firească, aparenţele fuseseră păstrate şi, oricum, toate aceste alunecări nu afectaseră niciodată interesul naţional.
În schimb, viitorul Carol II, pe atunci Principele Carol, şi-a început tinereţea cu o căsătorie morganatică în afara graniţelor ţării, încălcând statutul Casei Regale şi neglijând perioada atât de grea prin care trecea ţara al cărei rege urma să fie. Speranţele renăscute după căsătoria cu prinţesa Elena a Greciei şi asigurarea continuităţii la tron prin naşterea fiului lor, Mihai, au fost imediat înşelate, deoarece Carol şi-a reluat aventurile galante cu o şi mai mare frenezie.
Sub fiecare din înaintaşii lui Carol II, ţara noastră a participat la câte un război major. Din fiecare, România a ieşit biruitoare. Unul din războaie i-a adus independenţa, celălalt graniţele naturale.
Singurul care a pierdut din ceea ce i-au lăsat înaintaşii a fost Carol II. Şi a pierdut mult, fără luptă, capitulând înainte de a se angaja în vreo bătălie. Or, imensa hagiografie care s-a ţesut în jurul lui, începând cu versuri şi continuând cu articole de doctrină militară, se baza pe axioma că Regele Carol II este chezaşul hotarelor ţării. Iar când acestea s-au prăbuşit de la o zi la alta, garantul hotarelor nu a schiţat nici cel mai mic gest, căci, în mijlocul discuţiilor referitoare la reacţia statului român – rezistenţă sau cedare –, tragicul adevăr a ieşit la iveală: nu eram pregătiţi de luptă. Sumele uriaşe cheltuite pentru înzestrarea armatei intraseră în malaxorul marilor afaceri. Este semnificativ faptul că, în timpul domniei lui Carol II, a izbucnit afacerea Škoda, legată de înzestrarea modernă a unei armate prost echipată, subnutrită şi tratată cu o brutalitate nedemnă de o ţară civilizată. Câtă deosebire între Linia Mannerheim, care şi-a dovedit eficacitatea în eroica luptă a poporului finlandez împotriva colosului sovietic, şi Linia Carol II, care s-a dovedit a fi o ficţiune mănoasă, pretext pentru acumularea unor averi colosale.
E greu să ne imaginăm ce a simţit Carol II când a părăsit Palatul Regal, din balconul căruia primise interminabile defilări, de unde răspunsese aclamaţiilor populare delirante, împărţise ordine şi medalii, făcuse şi desfăcuse guverne. Uriaşele serbări de pe stadioane deschiseseră un capitol nou în istoria României, capitol pe care istoriografia l-a numit mai târziu cultul personalităţii. Acesta a început odată cu domnia lui şi a continuat, cu toate exteriorizările paranoice, până în urmă cu 20 de ani.
Carol a ieşit din ţară întins pe podeaua vagonului, acoperind cu trupul său voinic trupul, nici el prea firav, al Elenei Lupescu, încercând astfel să o protejeze de gloanţele slobozite cu frenezie de comandoul legionar care îi aştepta în gara Timişoara. Şi, pentru ca totul să se încheie într-o notă ridicolă, Carol consemnează gestul căţeluşei adorate care a venit peste trupurile celor doi vrând să-i protejeze de urgia de foc abătută asupra lor.
Istoricii au reconstituit momentele critice de atunci1 şi nu vom reveni asupra lor. Generalul Ion Antonescu nu a vrut să contrazică pe cei cu care peste o săptămână avea să întemeieze „Statul Naţional-Legionar”. Dar nici nu l-a lăsat să cadă în mâinile legionarilor pe cel ce îi fusese rege, hărăzindu-i un domiciliu forţat la Mânăstirea Bistriţa. Nu a sacrificat-o nici pe Elena Lupescu, pe care – după cum se spune – o vâna în primul rând pentru a fi supusă oprobriului public şi judecăţii. Istoria nu se face cu dacă. Dar ne putem imagina ce s-ar fi putut întâmpla dacă trenul nu ar fi avut pază militară, dacă garda n-ar fi avut ordine să riposteze, iar mecanicul să nu oprească, ci să accelereze.
Ce putem spune acum e că Ion Antonescu, cel care l-a forţat pe Carol să semneze actul de renunţare la tron, i-a salvat viaţa. A-l lăsa pe mâna legionarilor care voiau să răzbune moartea Căpitanului şi a altor fruntaşi ai mişcării, unii dintre ei ucişi fără judecată, era cât se poate de uşor. Dar n-a făcut-o.
După ce Carol şi Elena Lupescu au scăpat de gloanţele legionarilor, au început să cutreiere printre hotarele Europei, primiţi cu vădită stinghereală de funcţionari cu grade inferioare, bucuroşi să scape cât mai repede de prezenţa cuplului adulterin care nu avea niciun „prestigiu internaţional”, iar legăturile de rudenie cu marile case domnitoare, în primul rând cu mitologica familie regală a Marii Britanii, s-au dovedit simple baloane de săpun.
Generalul Ion Antonescu a asigurat continuitatea monarhiei româneşti. E drept, reducându-i mult prerogativele, până la a le îngădui doar pe cele protocolare. Pe parcursul celor patru ani fără două săptămâni (6 septembrie 1940 – 23 august 1944), momentele de tensiune n-au lipsit, chiar dacă temperamentul cazon al lui Ion Antonescu l-a făcut pe acesta să treacă peste limitele bunei cuviinţe. Lui i se datorează în exclusivitate chemarea mamei Regelui Mihai I, Elena. S-a spus (vezi cartea lui Petre Ţurlea) că exact pe traseul ieşirii din ţară, în împrejurările evocate mai sus, a Elenei Lupescu, intra în România, primită triumfal, Elena, fosta soţie a lui Carol II, ani de zile înşelată în văzul lumii, supusă unor umilinţe greu de suportat de orice femeie, repudiată şi necontenit tracasată de un soţ care o detesta. Era întâmpinată în gara Jimbolia de fiul său, Regele Mihai I, şi devenea Regina Mamă Elena, străbătând ţara întâmpinată cu onoruri însoţite de entuziasmul popular.
Mişcarea legionară, acum la ordinul lui Horia Sima, o primea organizat, disciplinat pe mama Regelui Mihai, contribuind efectiv la păstrarea ordinei, intonând în cinstea ei marşuri şi imnuri. Greu de reconstituit şi de imaginat imensa bucurie populară care a însoţit parcursul regal, lacrimile pe care le vărsau femeile ce stătuseră ore în şir ca să o vadă pe cea care nu numai că revenea în ţară, dar şi primea titlul de Regină, pe care nu îl avusese până atunci.
Dacă Ion Antonescu, detronându-l pe Carol, i-a oferit posibilitatea să plece din ţară, dacă Ion Antonescu a restaurat în drepturile sale legitime pe mama Regelui Mihai, în schimb, la 23 august 1944, tânărul Monarh nu i-a plătit cu aceeaşi monedă. Dimpotrivă.
E un subiect de meditaţie, deoarece asemenea situaţii vor reveni, devenind o adevărată permanenţă în istoria României contemporane.
După cum tot de acum 70 de ani se împământeneşte un alt obicei pe care trebuie să-l consemnăm: am arătat mai sus că ceea ce s-a numit cultul personalităţii nu numai că a prins contur, dar a cunoscut formule ieşite din comun în timpul domniei lui Carol II. Culmea acestor manifestări a fost atinsă cu prilejul sărbătoririi a zece ani de la Restauraţie, când publicaţiile au închinat numere speciale, „Revista Fundaţiilor Regale” fiind pilduitoare în acest sens. Dar, imediat după 6 septembrie 1940, s-a dezlănţuit canonada inversă. Cei care îl ridicaseră în slăvi pe Carol II îl împroşcau acum cu noroi. Am pus mai demult cap la cap cele două editoriale ale lui Nechifor Crainic din „Gândirea”. Te înspăimânţi citind cu câtă uşurinţă trecea – cel care fusese ministru în ultimul guvern şi care depusese jurământ regelui Carol II şi voia acum să-şi păstreze postul sub conducerea lui Ion Antonescu – de la lauda fără limită la blasfemie. Şi nu a fost singurul. Atunci, în septembrie 1940, unul singur, Nicolae Iorga, a avut curajul să protesteze împotriva valului de invective ce se abăteau asupra fostului Rege.
Aceeaşi situaţie s-a repetat identic la 23 august 1944, 30 decembrie 1947, 22 decembrie 1989. Cei ce urmaseră cu fidelitate şi credinţă pe cei ce fuseseră răsturnaţi deveneau peste noapte acuzatorii lor.
Abjurarea zgomotoasă a devenit o virtute naţională.
Ca şi vina pentru tot ce e rău, pentru incapacitate, pentru incompetenţă şi necinste, care aparţine întotdeauna trecutului. Ion Antonescu a dat vina pe Carol II, regimul comunist pe regimul burghezo-moşieresc, regimul democratic, instaurat după 22 decembrie 1989, şi-a scuzat nerealizările prin prisma comunismului, neasumându-şi răspunderea propriilor greşeli. Iar mai apoi, schimbările de guverne au fost mereu însoţite de lamentaţii legate de „moştenirile grele” lăsate de cei ce-i precedaseră.
Această spirală nefastă, venită tocmai din partea oamenilor ce ar trebui să dea dovadă de maturitate politică, pare a nu mai avea sfârşit.

Sunt meditaţii amare, acum, la împlinirea a 70 de ani de când „descălecătorul din ceruri”, cum îl numea poetul Adrian Maniu pe Regele Carol II în poemul său fluviu din februarie 1934, părăsea ţara pe podeaua unui vagon de dormit, auzind în locul nesfârşitelor urale, care îl întâmpinaseră până nu demult, şuieratul gloanţelor.

„E o elementară datorie de onestitate să se recunoască, la plecarea regelui Carol II, şi iubirea cu care a fost chemat de întreaga ţară, şi lungile osteneli pe care le-a cheltuit pentru a lucra în fruntea tuturora la întărirea şi la înălţarea ei Dacă azi greutăţi neprevăzute au putut face impopulară o Domnie pe care n-avem încă perspectiva trebuitoare pentru a o judeca, nu ne putem purta faţă de acela înaintea căruia până ieri s-au descoperit toate frunţile ca acele naţii înjosite, care înjosesc azi pentru a lovi cu pietre mâine.
Nenorocirea are drepturile ei şi faţă de cel din urmă om, cu atât mai mult faţă de cine a fost acestei ţări un rege dorit şi iubit atâţia ani de zile şi căruia numai asprimea vremurilor ne-a împiedicat, ieri încă, de a-i serba deceniul de muncă”

Nicolae Iorga

NOTE
Recomandăm lucrarea fundamentală dedicată lui Carol II din suita de patru volume închinate regilor României, lucrare datorată profesorului Ion Scurtu. Recent, a apărut Carol al II-lea şi Camarila Regală, Ed. Semne, de Petre Ţurlea, lucrare bazată pe o largă investigare a arhivelor şi care aduce elemente noi, inclusiv în ceea ce priveşte episodul la care ne referim