După „execuţia silită” a lui Caragiale, cu concursul unor înalţi funcţionari ai vremii, prin înlăturarea şi trimiterea într-un scuar periferic a omagiului în bronz, semnat de Baraski, închinat celui mai lucid scriitor al românilor şi aşezat meritat în faţa Teatrului Naţional, geniul literar care a dat Bucurescilor şansa de a se mândri cu o operă unică în panteonul virtuţilor şi valorilor naţionale, pare să fi blestemat, la rândul lui, urbea nerecunoscătoare cu o adevărată patimă a deriziunii, în prima instanţă a bolii acesteia fiind aşezată îngrijorătoarea lipsă de respect pentru faptul urbanistic artist.
Aşa se face cred, că de câţiva ani buni, două decenii, a început să se construiască la întâmplare, cu o lăcomie imobiliară ignorând şi legile frumosului şi legile urbanismului care ar fi trebuit să păstreze Bucurescilor parfumul unei anume specificităţi, zgârie nori unde nu te aştepţi, obrăznicind buna cuviinţă şi sfidând cu orgoliul îmbogăţiţilor peste noapte o civilizaţie arhitecturală care aşeza capitala în rândul oraşelor cu personalitate distinctă.
Adăugaţi la această imagine ocrotită de tot felul de vremelnici edili care mulţi, dacă nu toţi, au intrat oarecare în primării ca să iasă burduşiţi de  bogaţi, lipsa oricărui respect pentru tradiţie, cu puţine excepţii, dar şi acelea tot surse de îmbogăţire deconcertantă şi salata statuilor aşezate cu dedicaţie politică, şi acelea, puţine, destul de îndoielnic reuşite. Acum însă, ,,modelul nefericit Caragiale” ne face să asistăm la răscolirea tractoristă a unui perimetru sacru, consacrat cultului corifeilor învăţământului şi culturii româneşti – şi al simbolului idealului de unitate naţională, voievodul Unirii, Mihai Viteazul. Asigurarea că statuile serios zdruncinate de furia pichamerelor, ca şi fundaţiile lor pulverizate, vor fi puse la loc, nu justifică argumentul folosit de un arhitect cu atribuţii în domeniu, care îmi spunea că „opera” e rezultatul unui contract semnat de câţiva ani şi, deci, obligatoriu de respectat, ca şi când ar fi fost obligatorie o altă posibilă îmbogăţire peste noapte. Eu, personal, sper din tot sufletul să nu se producă această îmbogăţire drept cel mai important merit al demolărilor de azi, dar nici nu-mi pot reprima întrebările, cu atât mai mult cu cât edilul de azi e, mai înainte de toate, un Om al Cărţii, singurul din cei ultimi douăzeci de ani!
Cum nu-mi pot reprima nici lacrima care mi-a însoţit gândul că sub caldarâmul acestui perimetru sacru, se află Altarul Mânăstirii „Sfântul Sava”, cum zice, înlăcrimat şi el, academicianul Răzvan Theodorescu.
Nu se vede cu ochiul liber că ani întregi la rând ori nu s-a pus mai nimic important ca statuie în Bucuresci, în timp ce s-au demolat atâtea, şi s-au aşezat algoritmic politic, ca într-o salată, altele, cum mai ziceam, măcar discutabile, faţă de atât de puţinele fapte sculpturale de adevărată valoare?!
Închei, amintind drept mărturie şi aici faptul că în urmă cu un an marii istorici Acad. Dan Berindei, Acad. Dinu C. Giurescu, Acad. Florin Constantiniu, Acad. Alexandru Surdu, Dr. Florin Rotaru, Prof. univ. dr. Ilie Bădescu, membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, alături de fondatorii „Clipei” cereau, sub semnătură, şi li se promitea verbal, ca în faţa  Hotelului Novotel, pe trotuar, înaintea intrării reproducând, aidoma, la o cerere întemeiată, marchiza Teatrului cel Mare să fie pusă statuia lui Caragiale – singura din Bucuresci – exilată acum în scuarul din strada Maria Rosetti.