Pe Planiglob, la îngemănarea Europei cu Africa şi Asia, se găsesc trei mari bazine hidrografice fertile ale Lumii – Nilul, Tigrul împreună cu Eufratul şi Dunărea – ale căror ape se varsă în mări prin tot atâtea delte. Intensele cercetări arheologice din ultimele două secole au descoperit că aceste fluvii au adăpostit câteva din cele mai mari leagăne de civilizaţie ale Terrei: unul situat pe Nil, altul pe Tigru şi Eufrat şi ultimul pe Dunăre.

După descoperirile relativ recente ale culturii Schela Cladovei-Lipenski Vir, din zona Porţile de Fier, care atestă că pe Dunăre au trăit cu aproximativ zece mii de ani în urmă cei dintâi oameni de pe continentul european, făuritori de unelte agrare (săpăliga, plantatorul, brăzdarul) şi primi îmblânzitori şi crescători de animale (Vasile Boroneanţ, „Dunărea – Factor generator de cultură şi civilizaţie în preistoria continentului european”, în vol. 30 de ani de la inaugurarea oficială a sistemului hidroenergetic şi de navigaţie Porţile de Fier, Craiova, Editura Alma, 2003, p. 231-255), rezultă că acest fluviu, care străbate teritoriul României pe o distanţă de 1075 km, are pentru continentul european aceeaşi semnificaţie istorică şi culturală ca Nilul pentru vechiul Egipt, Indusul şi Gangele pentru vechea Indie, Eufratul şi Tigrul pentru Sumer şi Mesopotamia. Strălucitele culturi neolitice din spaţiul sud-est european au fost corelate de către marele arheolog şi paleoantropolog american Marija Gimbutas la civilizaţiile preistorice din Orientul Apropiat (Anatolia, Levantul, Mesopotamia) şi la cele megalitice din vestul Europei. Cu argumente greu de contestat, savanta demonstrează că în acest areal extins, în care actualul teritoriu carpato-dunărean ocupă o poziţie centrală, s-a dezvoltat de timpuriu (7000-3500 î.H.) un mare complex cultural şi religios numit vechea civilizaţie europeană (Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989, p. 52 – 53). La rezultate la fel de spectaculoase, care confirmă descoperirile arheologilor, au ajuns, după elaborarea Atlasului Etnografic Român, şi etnografii.
Din sistematizarea imensului material arheologic şi etnografic care atestă vieţuirea neîntreruptă în cele zece milenii de civilizaţie europeană rezultă o succesiune de trei mari complexe culturale: primul este dominat de Zeiţa-Mamă neolitică (8000 î. H. – 2 500 î. H.); al doilea de Zeul-Tată indo-european (2 500 î. H – anul 0); al treilea de Fiul lui Dumnezeu creştin (anul 0 - ). Vechii europeni din primul complex cultural aveau o religie politeistă dominată de zeităţi feminine redate prin figurine modelate din lut, reliefuri şi picturi pe vase, care au fost ordonate de Marija Gimbutas în mai multe grupe. Din prima şi cea mai importantă categorie, Atotdăruitoarea, face parte, în două ipostaze, zeiţa-pasăre:
- generatoare de viaţă, reprezentată de păsările de baltă (cocori, gâşte, raţe) decorate cu meandre şi zig-zag-uri, imagine plastică a cursurilor de ape, cu linii paralele reprezentând căderea ploilor, cu plase şi table de şah înfăţişând izvoarele, apa vieţii, lichidul amniotic. Această zeiţă are cioc sau nas ascuţit, gât lung şi sâni femeieşti. Ea aduce ploaia, apa, laptele şi roadele pământului;
- răpitoare de viaţă, numită de arheologi şi doamna în alb, reprezentată de păsările de pradă (vulturul, bufniţa) redate în nud, cu un mare triunghi pubian, cu braţele încrucişate şi cu o mască pe figură. Accentul pus pe vulvă, nu pe sâni (izvorul laptelui), sugerează că, pentru zeiţa morţii, nu era prioritar aspectul hrănitor al zeiţei născătoare, ci cel al reîntoarcerii mortului în pântecele Pământului (Marija Gimbutas, Lucr. cit., p. 83-89).
În Panteonul românesc, Atotdăruitoarea răpitoare de viaţă are ca prototip gaia, iar Atotdăruitoarea generatoare de viaţă barza. Prima e reprezentată de păsările prădătoare de zi şi de noapte (gaia, corboaica, bufniţa, vulturul), a doua de păsările de baltă (barza, raţa, lebăda).

Gaia în spiritualitatea românească

Pasărea de pradă gaia este identificată pe criterii etnologice, unele prezentate mai jos, cu zeiţa de origine neolitică Gaea. În Evul Mediu, gaia a fost supranumită de români şi pasărea turcului. Turcii, în expediţiile lor de jaf, descopereau ascunzişurile băjenarilor din poienile pădurilor observând zborul pe cer al găii, care obişnuieşte să dea târcoale pe deasupra locurilor pe unde sunt oameni.
Gaia este o pasăre răpitoare de zi care face parte, alături de vulturi, acvile, ulii şi şoimi, din ordinul Falconiformes, spre deosebire de buha mare, cucuveaua, bufniţa şi striga care sunt răpitoare de noapte, grupate în ordinul Strigiformes. Are o statură robustă şi aerodinamică, unghii (gheare) ascuţite şi tăioase la cele patru degete, cioc puţin curbat şi turtit lateral, penaj colorat care variază cu vârsta. Simţul său cel mai dezvoltat este văzul. Cu aceste trăsături, gaia a îndeplinit criteriile de bază după care oamenii culturilor preistorice îşi alegeau divinităţile din lumea vieţuitoarelor: era misterioasă datorită migraţiei (apariţia şi dispariţia neaşteptată din peisajul cotidian), dar şi prin ascensiunile ce le face în zbor până dispare în înaltul cerului. Dintre păsările răpitoare, gaia este, ca înfăţişare, cea mai plăcută, aleasă de altfel ca model de Brâncuşi pentru măiestrele sale; prevesteşte ploaia şi, împreună cu aceasta, rodul şi fertilitatea în verile secetoase şi zilele caniculare; este puternică, crudă, rapace, invincibilă; şi-a impus numele în memoria oamenilor prin propriul ei glas, ga! ga!, când invocă ploaia în zilele caniculare ale verii. Este puţin probabil ca oamenii să o fi numit vreodată altfel decât gaia, exact aşa cum se recomanda aceasta cu propriul ei glas.
Ca pasăre prădătoare, se bucură de un statut privilegiat, bine reliefat de zicala „Gaia repede se iartă, iar porumbiţa se ceartă”. Motivul pentru care românul judecă cu unităţi de măsură diferite cele două păsări, gaia şi porumbiţa, îl aflăm din legenda în care Dumnezeu ar fi invitat vieţuitoarele să-l ajute după priceperea şi puterea fiecăreia la actul creaţiei. Cu excepţia găii, toate i-au sărit în ajutor: „Când a făcut Dumnezeu toate izvoarele şi fântânele, toate râurile şi pâraiele, toate albiile şi vadurile apelor, a chemat şi păsările să-i ajute a le face. Toate păsările câte se află în lume au sărit îndată şi i-au ajutat a le săpa şi a le îndrepta. Numai gaia n-a voit să-i ajute, ci a zis că ea nu se va întina pe picioare săpând la fântâni şi izvoare” (Sim. FI. Marian, Ornitologia, Vol. I, Siret, Tipografia R. Eckhart, 1892, p. 164 -177). Gaia şi-a permis să-i aducă demiurgului o asemenea ofensă pentru că a considerat că este îndreptăţită să-i vorbească de la egal la egal, de la zeiţă-mamă la zeu-tată, întronat în locul ei. Dintr-o altă legendă, aflăm chiar că aceasta este singura pasăre care are calea deschisă spre împărăţia cerească: „Când strigă gaia vara pe secetă mare, apoi negreşit trebuie să se schimbe vremea, căci ea numai când e tare setoasă obişnuieşte să strige şi să ceară de la Dumnezeu ploaie … şi Dumnezeu în scurt timp după aceasta trimite ploaie, căci aşa i-a făgăduit el, că-i va trimite când se va înălţa spre cer şi i se va ruga lui” (Sim. FI. Marian, Ornitologia…, p. 169). Ca vestitoare a ploii dorite în verile secetoase, gaia apare şi în unele expresii populare: „Auzi zbierând o gaie, e nădejde să avem ploaie!” Anunţând ploile repezi şi abundente din timpul verii, gaia este cunoscută prin Bucovina şi sub numele de puhoieriu, aducătoare de puhoaie de apă şi de inundaţii.
(continuarea în numărul viitor)