Am avut multe încercări într-o lungă viaţă. Cu excepţia unei excursii în Grecia, cu părinţii, când eram adolescent, în preajma izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, nu am putut călători decât după Declaraţia din aprilie 1964. În vara anului 1965, la 42 de ani, m-am numărat printre participanţii Congresului Internaţional de Ştiinţe Istorice, desfăşurat la Viena. În perioada următoare, cu o singură excepţie, a unei scurte excursii în Bulgaria în timpul concediului, am participat la reuniuni de profil ale profesiunii mele de istoric.
Ca în acele vremuri, plecările nu aveau loc atunci când le doreai; de multe ori, intervenea refuzul autorităţilor neîncrezătoare. Cu toate acestea, acum, la moment de bilanţ, pot spune că niciodată n-am avut intenţia desţărării. Nemulţumiri erau destule, termeni de comparaţie de asemenea, dar îmi asumasem condiţia de român şi, pentru mine, aceasta se confunda cu trăitul statornic în ţara mea.
Am fost crescut de mic de părinţi şi de bunici cu simţământul că aparţin unui neam şi că acesta îmi oferă mediul meu de existenţă şi, la rândul meu, îi datorez credinţă şi „dreaptă slujbă”. De mic am întâlnit în mediul ambiant al familiei nemulţumiri, atunci când cârmuitorii nu erau agreaţi, dar niciodată nu mi s-a insuflat ideea desţărării. Dimpotrivă, cârmuitorii erau ai vremurilor, iar România era a veşniciei! Şi tata, şi mama, al cărei al doilea soţ pierise în detenţie, au suferit rigorile închisorii sau ale Canalului în timpurile roşii, dar, până în ultimele lor clipe, au rămas români. Aşa fuseseră crescuţi şi aşa mă crescuseră pe mine.
Uneori, am impresia că trăiesc într-o altă lume, când văd cum se discută cu detaşare dacă este cazul să rămâi sau nu în ţară şi când ascult sau citesc motivaţiile pro sau contra. Rareori în aceste motivaţii apare ţara, familia şi prietenii ceva mai des, dar România este aproape totdeauna uitată, ca entitate în sine şi mai ales ca parte a fiinţei noastre. Când un coleg de şcoală stabilit în Statele Unite îmi povestea că mulţi români sosiţi peste Ocean preferă să nu-şi decline identitatea românească, mi se părea neverosimil, dar, trebuie să mărturisesc că, din păcate, greşeam!
Suntem fii ai României şi suntem datori să nu uităm acest lucru şi nici că aici au trăit înaintaşii noştri, că noi şi ai noştri suntem datori acestei ţări şi că nu avem numai dreptul de a cere, ci şi datoria de a-i da şi a o sluji. Nu se cuvine ca individualismul şi egoismul să ne stăpânească în aşa măsură încât să uităm că nu suntem decât o verigă într-un lanţ de vieţi ale înaintaşilor noştri, că în această ţară am văzut lumina zilei şi că aici am crescut şi că România nu este decât rodul succesivelor dăruiri ale generaţiilor de români, iar ceea ce îi lipseşte nu este decât demonstraţia nimicniciei noastre, a celor de astăzi. Să ne trezim, să redevenim ceea ce am fost şi este firesc să fim şi soarele va străluci atunci şi în ţara noastră!