Apropouri…

Impresionat profund de o nouă tragedie naţională ce a lovit necruţător pe cei care odată şi odată au fost bunii noştri vecini din Nord, m-am aplecat pios – atunci şi acum – asupra durerii lor inimaginabile provocată de crima de la Katin şi nu numai…

Octombrie ’80

Gdansk... fost Danzig-ul nemţilor, fără de care, ziceau unii de pe-aici, din Polonia şi de aiurea, căci sunt la Festivalul Anual al Filmului Polonez, ce se ţine pe malul Mării Nordului, delegaţii numeroase, nu numai europeni, ci şi asiatici (japonezii sunt mari iubitori de film polonez!), zic unii, deci, că n-ar fi existat Al II-lea Război Mondial şi nici invadarea Poloniei din ’39.

Gândire şi judecată la şpriţ: Rusia şi Germania au râvnit Polonia dintotdeauna şi, când au putut, au împărţit-o frăţeşte – cele două ideologii adverse!

… Îmi vine în minte – nu ştiu de ce – vizita unor oficiali ruşi la un Salon de pictură din Leningrad. Maestrul, emoţionat, îşi prezintă, frecându-şi mâinile, opera. Cea mai importantă lucrare, imensă ca dimensiuni, era un peisaj nordic: zăpadă, brazi, sanie şi reni înhămaţi. Tabloul se intitula, curios, Lenin în Polonia. Oficialii schimbă între ei priviri admirative, dar, nedumerit, la un moment dat, cel mai înalt în grad solicită… lămuriri pictorului.

- Maestre, apreciem valoarea pânzei... Are culoare, adâncime, peisajul este de-al nostru… dar unde este… tovarăşul Lenin?!

­­­- Păi, nu v-am spus?… N-aţi citit?…

- ?!…

- Lenin este în Polonia!…

… La Festivalul Filmului Polonez, de cert renume internaţional şi de mare ţinută artistică, participă toate filmele anului de producţie ’79 -’80, fără niciun fel de discriminare sau judecată apriorică. Festivalul se desfăşoară impecabil, sobru, demn, cu toate că la televizorul din holul hotelului, la radioul din cameră (dacă îi dai drumul să asculţi muzică!) sau la minusculul „Philips“ montat în automobilul oficial care mă conduce la proiecţiile festivalului, aud la nesfârşit Polska... Polska... şi iar Polska este ameninţată de o mare catastrofă naţională dacă nu… şi nu… şi nu… cedează!… Zilnic se schimbă miniştri şi chiar guverne obediente U.R.S.S.-­ului, în timp ce Solidaritatea poloneză, câştigătoare ceas de ceas, zi de zi, de noi baricade, devine cunoscută pe mapamond, prin idealurile strigate de electricianul Lech Walesa, purtător al steagului luptei pentru emanciparea într-adevăr socială şi naţională. Să fie, oare, tânărul Papă de la Roma – Ioan Paul al II-lea (fostul Wojtilla, cardinal de Cracovia) – la originea acestei mişcări? Căci este o adevărată mişcare, la care bag seamă că s-ar putea solidariza şi alte ţări socialiste. Credeţi că este o aiureală care îmi trece prin cap dacă mă gândesc că un alt polonez (dintre milioanele de polaci care trăiesc în America!), Zbigniew Brzezinski, consilierul pentru Securitate Naţională al preşedintelui Carter, avea vreun rol în… propoziţiune? Kanecino, ar spune ruşii, dar, în orice caz, spionii... cineaşti – ce dracului! – mişună peste tot, dacă îl observ mai bine pe bulgarul de lângă mine, cu care schimb mereu ţigări, pe ungurul cu care stau faţă-n faţă la masă şi ne urăm „poftă-bună“ sau pe cehoaica ce-mi caută compania la fiecare proiecţie.

Festivalul s-a sfârşit, să înceapă distracţia!…

Marea Baltică. Croazieră

Prezente toate delegaţiile, cu excepţia Juriului care a rămas să dezbată numeroasele premii care vor fi acordate. Pe puntea vasului cu care ne împingem în mare este veselie. Mare veselie, căci se bea zdravăn. Pe feţele însoţitorilor noştri, marinari, fete echipate pentru diverse servicii pe vas, băuturi, gustări, chibrituri, ţigări, ca şi – bineînţeles printre noi – cineaşti competitori, pe feţele lor, zic, se citeşte o mare îngrijorare. Parează, dar… bate la ochi. O undă de tristeţe, dar şi câte un oftat de speranţă de mai bine le tresaltă pieptul, ca şi doamnei franţuzite care, astăzi, într-o prăvălie de lângă port, mă îndemna să cumpăr o şapcă marinărească de căpitan de vas polonez…

… În definitiv, ce înseamnă pentru mine Polonia şi polonezii?

Şăd şi cuget, zic şi eu ca ardelenii, aşteptând pe aeroportul din Varşovia cursa de Bucureşti. Se zice – îmi spune cineva de la Ambasadă, căsătorit cu o poloneză, ce ţine un… blonduţ în braţe – cum c-ar veni un charter şi că ne-ar duce, totuşi, până la urmă, acasă.

Se simte, de la distanţă, în aeroportul internaţional varşovian, o anume agitaţie, pe care, oricât ar încerca, nu pot să o ascundă: cursele externe vin cu întârziere, dacă mai vin, şi pleacă, dacă mai pleacă, cu şi mai mare întârziere…

…Nu ştiu de ce, dintre popoarele vecine României, pentru polonezi am avut un sentiment special.

Să mă fi impresionat leşii din Evul Mediu românesc (Sobieski şi plăieşii – vezi poezia umoristică a lui Coşbuc!) ori regii polonezi infatuaţi în conflict permanent cu moldovenii, la un moment dat chiar cu Ştefan cel Mare, care, după cum se ştie, după ce s-a lăsat o dată invadat, s-a ridicat cu oastea, i-a hăituit şi, prinzându-i, i-a înhămat punându-i să are şi să semene ghindă la… Codrii Cosminului?…

Să mă fi sensibilizat, oare, polonimea căzută ca din cer, nedescurcându-se în niciun fel, într-un sat îndepărtat şi necunoscut din Oltenia, Prisăceaua mea, alungaţi de la casele lor de cei care le sfârtecaseră ţara? Sau că-i simţeam apropiaţi nouă, unor necunoscuţi ai căror conducători, totuşi generoşi, au fost în stare, ei, ca români, să le salveze aurul polak, aşa după cum se aude la unele posturi de radio clandestine?

Să fi însemnat oare pentru mine o asemenea mare bucurie, laudele pentru Doi vecini din partea regizorului Stanislaw Rozewicz – fratele marelui poet cu acelaşi nume – prezent la Sinaia, în ’58, ca reprezentant al cineaştilor polonezi, la o Conferinţă privind Cinematograful Internaţional?… (S.R., devenit deja amic, prin corespondenţe diverse, m-a primit cu bucurie în ’71, la Uniunea Cineaştilor Polonezi, în vederea prezentării publice a Balului… meu. După Gala oficială, felicitându-mă pentru realizare, împreună şi cu alţi regizori polonezi, Wajda şi Zanussi, ne-am cinstit cum se cuvine cu alcoolice polo-române…!).

Sau mi-au căzut mie bine, în ’76, cu ocazia vizitei la Studiourile Poloneze din Lodz, împreună cu scenarista Vasilica Istrate, când ni s-a proiectat „Preşedintele”, tresăririle patriotice ale filmului lui Jerzy Kawalerowicz?

Tresăriri patriotice? Ei bine, da!… Să vedem filmul!…

… Subiectul realizat de J.K. este povestea alegerii primului preşedinte polonez în anii ’20, scrutin la care participau toate partidele poloneze, indiferent dacă erau mari sau de buzunar, de centru, de stânga sau de dreapta, prezente în încleştare fiind şi toate extremele politice – ce, cu toţii, se sfărâmau, se sfâşiau, se urau, luptându-se cu disperare pentru reuşita susţinutului lor – „Ne­având mamă, neavând tată, dar… având Patrie adorată!”…

Fiecare discurs – al fiecărui vorbitor – avea un final apoteotic, ce se exprima în câteva cuvinte electrizând întreaga asistenţă: „În veci, trăiască Polonia!“

… Deci, de asta îi simpatizez, de fapt îi iubesc pe polaci, pentru că, oriunde şi oricând, îndrăznesc să strige: În veci, trăiască Polonia!