Episcopul Climent, originar din Pietrarii de Jos – Vâlcea, rămas fără părinţi la o vârstă fragedă, a fost crescut de călugării de la Mănăstirea Bistriţa, unde se va călugări şi va ajunge să fie stareţ al acestui aşezământ monahal. După moartea episcopului Inochentie, adunarea electorală mixtă din eparhia Râmnicului, întrunită la 28 iunie 1735, l-a ales episcop. Generalul Wallis l-a recomandat împăratului Carol al VI-lea şi acesta l-a confirmat pe scaunul vlădicesc la data de 1 octombrie 1735. După ce a refuzat în repetate rânduri hirotonirea lui Climent, Vichentie Ivanovici, care dorea „a-şi mări propria sa autoritate bisericească” în Oltenia, semnează actul la Belgrad abia la data de 12 aprilie 1737. După hirotonire, a fost trimis la Sibiu pentru depunerea jurământului de credinţă şi apoi a fost înscăunat de Administraţia din Craiova în urma propunerii aprobate de Consiliul de Război austriac.

În anul 1737 a izbucnit un nou război austro-turc, care a durat doi ani. Războiul a avut consecinţe grave asupra ţinutului vâlcean. Episcopul Climent înclina să fie de partea turcilor în acest nou conflict, de aceea a refuzat să se retragă în Transilvania, aşa cum fusese sfătuit de administraţia austriacă.

Mărturii documentare ale contemporanilor menţionează cum „grea rezmeriţă în pământul nostru al Ţării Româneşti, gonind tabăra turcească pre cea nemţească, prin strâmtorile Oltului printre munţi, căci Toz paşa, trimis de seraschierul Mehmet paşa de la Vidin se îndrepta după 23 noiembrie spre Râmnic”. Cete de turci şi tătari au năvălit în judeţ, au ars şi au distrus sate, au incendiat Râmnicul, răpind vite, luând în robie pe locuitorii pe care i-au putut prinde, „făcând mare pagubă şi robie”, iar oamenii, câţi au scăpat nerobiţi, au fugit prin munţi şi prin peşteri. Oraşului i s-a dat foc, ajungând „la pustiire de istov”. Episcopul Climent s-a refugiat şi el pe Valea Lotrului, unde se aflau 3.000 militari austrieci. Constantin Mavrocordat, domnitorul Ţării Româneşti, şi Murtaza paşa, comandantul corpului expediţionar otoman, lansează la data de 29 octombrie 1737, separat, câte un apel către locuitorii Olteniei, prin care li se cerea să se supună, arătând că trupele turceşti sunt venite spre înlăturarea vrăjmaşilor şi „o să unească la un loc, iarăşi precum a fost”. La cererea domnitorului ţării, episcopul Climent a ieşit „să se închine turcilor şi tătarilor şi a potolit zarva şi robia şi mult folos făcând”. Dorinţa sa de a ieşi de sub stăpânirea austriacă se poate vedea şi din scrisorile deschise adresate clericilor şi credincioşilor săi, prin care îi îndemna să lupte pentru realipirea la Ţara Românească: „clerului, boierilor şi locuitorilor din partea muntelui, în judeţul Vâlcea spre a veni să se supuie împărăţiei turceşti şi a nu lăsa pe cătane sau niscaiva hoţi să facă tulburare, până în primăvară când se vor ciocni oştile şi se va alege”. Prin pacea de la Belgrad (18 septembrie 1739), care a pus capăt războiului ruso-austro-otoman, Imperiul habsburgic a fost obligat să restituie Oltenia, readusă la hotarele Ţării Româneşti.

Episcopul Climent a ctitorit multe lăcaşuri de cult. A început refacerea Episcopiei arsă şi distrusă de turci, a reclădit între 1739-1749 biserica mare, cu clopotniţa şi cu casele dimprejur, precum şi biserica-bolniţă, clădită din temelie la 1745 „spre odihna şi îngroparea răposaţilor şi slujitori ai Sf. Episcopii”. Tot cu cheltuiala sa, episcopul a ridicat câteva schituri şi biserici de mir în judeţul Vâlcea: schitul Pietrarii de Jos, în localitatea natală, schitul Pătrunsa, schitul Colnic, bisericile din Bodeşti-Bărbăteşti (1749), cartierul Goranu din Râmnic.

Climent a luat parte în 1746 la acţiunea de desfiinţare a rumâniei întreprinsă de domnul Constantin Mavrocordat. În acest an, mitropolitul Neofit I al Ţării Româneşti vizitează Vâlcea.

După 1742, Râmnicul devine cel de al doilea centru tipografic al Ţării Româneşti şi rămâne ca atare până la sfârşitul veacului al XVIII-lea. Climent a tipărit multe din traducerile înaintaşului său Damaschin: Antologhionul (1737 şi 1745), Octoihul (1742), Ceaslovul (1742 şi 1745), Penticostarul (1743), Psaltirea (1743 şi 1746), Evangheliarul (1746), Apostolul (1747), Catavasierul (1747), Liturghierul (1747), Molitvelnicul (1747). A retipărit Cazania lui Varlaam (1748, cu unele schimbări); a tipărit şi câteva broşuri originale: Capete de poruncă la toată ceata bisericească (1743), Învăţătura bisericească pe scurt pentru şapte Taine (1746) şi câteva pastorale.

În prefaţa din Evanghelia tiparită de el la Râmnic în 1746, se adresa domnului Constantin Mavrocordat, menţionându-se că s-a tipărit ca să lumineze „nu numai celor din casă, adică din Ţara Măriei Tale, ci tuturor celor ce vorbesc limba rumânească”. Episcopul a fost ajutat de câţiva colaboratori, ca ieromonahul Lavrentie din Mănăstirea Hurezi, diortositor, autor de predoslovii şi chiar tălmăcitor, precum şi de tipograful Dimitrie Pandovici şi fraţii Mihail şi Constantin Atanasievici, dintr-o renumită familie de tipografi râmniceni.

„Ajuns la multă slăbiciune din pricina bătrâneţelor şi a dese[lor] boale”, Episcopul Climent a socotit că e bine să părăsească scaunul arhieresc şi, în primăvara anului 1749, face „paretisis” (renunţare la scaun) în prezenţa mitropolitului Neofit şi a domnului Grigore Ghica, cerându-le să „rânduiască pe alt frate să rânduiască la eparhia mea”. Adoarme întru Domnul la 31 ianuarie 1753, probabil în ctitoria sa de la Pietrari, cu numele de schimonahul Cosma.